Părintele Moise Aghioritul


– „teologul durerii ”
† 1 iunie 2014

Bunăstarea lumii de azi nu-i mai mult decât o pânză subțire, sub care se ascunde paharul suferințelor ce o adapă nevăzut. Sub zâmbetul ei stresat stăpânește o tristețe abisală. Societatea noastră pare că a uitat arta de a trăi și a muri cu noblețe. Cât de special printre ființele zidite îl făcea ea pe om! Acum, ca un animal încolțit, el se agață de plăcere, încercând cu orice preț să evite cel mai mic disconfort, cea mai subțire foame, cea mai insesizabilă sete. Ce-i aduce însă bun omului idolatrizarea acestei „zone de confort”? Nimic, în afară de un plus de frică în oase că ar putea-o pierde. Dar oare durerea, ar putea ea, dacă ne hotărâm a o primi în viața noastră, să fie întoarsă spre binele sufletului nostru?

Părintele Moise Aghioritul

Viețile Sfinților, răstigniți cu Domnul, ne conving că da. Ei au știut că întotdeauna durerile facerii sunt spre viață, și de aceea nu s-au temut, ci le-au dorit cu mult dor. Viața lor răstignită strigă către noi că nu este în ei „foc care să iubească materia”. Ei au înțeles că nu poate omul să treacă de la chip la asemănare decât numai printr-o zămislire în adâncul întunecat al inimii, iar ieșirea la lumină se face prin naștere în dureri. Dar atunci vine și bucuria. Căci „femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume”. Ioan 16:21


Cercetând viața Părintelui Moise Aghioritul, cel ce „mâncat durerea pe pâine”, vedem că durerea e cea care l-a mântuit, pentru că a învățat să o trăiască spre folosul sufletului său, folo-sindu-se de ea în mod creativ. „I-a devenit o a doua natură. Tocmai de aceea vorbea necontenit despre durere cu atâta convingere și autenticitate, liniștindu-i și odihnindu-i pe toți cei ce pătimeau. Nu vorbea doar despre tragismul durerii, ci și despre îndulcirea care izvorăște din ea. Aghiorit fiind și trecut prin nevoință, Părintele Moise, în pomenirea harismatică a morții, simțea și mângâierea cea dulce a Învierii. Se împleteau, așadar, în existența sa, teologia Crucii cu teo-logia Slavei.” (Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului)

„De atunci am început să simt îmbrățișarea morții”

Părintele Moise – Ioan Mavrikis pe numele de mirean – s-a născut la Atena în 1952 și a trăit ca monah în Muntele Athos timp de 35 de ani. Nu regăsim în viața sa întâmplări cu totul ieșite din comun care să atragă atenția, poate și pentru că boala trupească i-a fost „întâmplarea” de căpătâi a vieții. Iar despre durere, ce să povestești? Ea se trăiește, fie luând folos din ea, fie nu.


A luat cunoștință cu durerea prin multe boli, încă din tinerețe. La vârsta de 19 ani, în ur-ma unor analize la ficat, s-a dus la spital pentru rezultate, iar medicul l-a întrebat ale cui sunt ana-lizele. Tânărul Ioan, dorind să i se spună adevărul, oricât de crud ar fi, i-a răspuns că sunt ale fratelui său. Replica doctorului a fost nemiloasă: „Din păcate, fratele tău este pe moarte!”. Șocat, și-a spus atunci întru sine: „Deci, iată, te îndrepți spre moarte?…”. Și de atunci a început să simtă în viața sa îmbrățișarea morții, precum mărturisea.


Și totuși, chiar în acest trup stricăcios, Părintele Moise, fiind un om cultivat și un spirit cercetător, s-a dedat scrisului, îndeosebi hagiografiei și poeziei. A fost un scriitor prolific, cu peste cincizeci de cărți și foarte multe articole, traduse în multe limbi. A ţinut numeroase confe-rinţe, fiind invitat de mitropolii, universităţi şi diverse organizaţii atât în Grecia, cât şi în străinătate. A fost referent în cadrul a peste optzeci de congrese. A fost secretar-şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte și redactor-şef al periodicului aghiorit „Protaton”. În ultimii 25 de ani a fost stareţul chiliei Sfântului Ioan Hrisostom, ţinând de Schitul Sfântului Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş. Este considerat ca fiind cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. Însă pilduitor pentru noi este că toate aceste frumoase împliniri ale slujirii sale pentru Domnul le-a realizat purtându-și în același timp mucenicia bolilor și a durerilor. Nu s-a lăsat biruit de durere și nu s-a prăbușit în inactivitate, ci a găsit calea cea roditoare, a împreună-pătimit cu Sfinții ale căror vieți le-a scris. A preschimbat suferința în slujirea aproapelui prin cuvânt cu putere multă, cercat – singurul care mângâie și întărește.

„Ție, durerea îți va fi mântuire”

Anii tinereții îi petrecuse în zarva orașului, însă, dezamăgit profund de ceea ce putea oferi lumea și, poate, împins de ghimpele bolii ca de un înger al Domnului, la numai 22 de ani a luat hotărârea cea mare, să părăsească lumea cea deșartă și să se închinovieze ca frate începător în Sfânta Mănăstire Símonos Pétras. Era în anul 1974, la puțin timp după sosirea în mănăstire a tinerei obști monahale de la Meteore, călăuzită de harismaticul Părinte Emilianos, cel ce avea să fie cunoscut ulterior sub numele de „Simonopetritul”. Dar starea de sănătate i s-a înrăutățit, căci hemoragiile nu se mai opreau. Starețul Emilianos l-a ajutat mult, spunându-i: „Această durere îți va fi scara pe care vei urca în Împărăția Cerurilor. Ție, durerea îți va fi mântuire”.


Dar uneori, durerea trupului e mai ușor de îndurat decât cea a zbaterilor lăuntrice. Ele se împletesc în om ca să-l lămurească în întregul său, trup și suflet. Este mucenicie fără de sânge ca cineva să rabde gândurile de deznădejde, să li se împotrivească. Tânărul novice a luptat până la sânge cu gândul renunțării la calea cea strâmtă și anevoiasă a vieții monahale. A fost o luptă corp la corp, care oricând se putea solda cu înfrângerea, cu lepădarea căii și cu întoarcerea la mângâie-rile lumești: „La început, credeam că nu voi putea rezista. Mi se părea foarte greu să trăiesc în felul acesta. Entuziasmul de la început scădea pe zi ce trece. Îmi ziceam că trebuie să mă întorc în lume, că nu voi putea să trăiesc așa. Mi se părea că viața de la mănăstire nu este pentru mine. Gândurile mă îndemnau să mă întorc în Atena. Nu aveam nici o mângâiere, de nicăieri, nici o siguranță despre ceea ce urma să se întâmple. Nimeni nu era acolo care să-mi spună «bravo». Eram învățat să huzuresc, dar asta nu era un lucru bun, ceva trebuia să schimb, ceva trebuia să se întâmple. Din alt punct de vedere, nu voiam să mă recunosc înfrânt, să mă întorc în Atena cu coada între picioare. În cele din urmă, am înțeles că acest «joc» cu Dumnezeu trebuia să se desfășoare doar între mine și Dumnezeu. Fără ascultători, fără spectatori, fără sfaturile lor. Înce-pusem să simt loviturile pe care I le dădusem lui Dumnezeu, iar El mi-a răspuns cu mângâiere. Simțeam că încep să-mi pierd mințile. Dragostea lui Dumnezeu era pentru mine o tortură. Mă simțeam ca într-un cuptor: ardeam fără să ard”.


Vedem, din lupta sa, că adevărata viață în Hristos nu poate fi o viață „cuminte”. Ci nebunie și aruncare în gol, dragoste fără raționamente și neluare în seamă a „celor înțelepte ale lumii”. Viața creștinilor trece prin moarte, „în toate pătimind necaz, dar nefiind striviți”. 2 Corinteni 4:8

„M-am aruncat în gol fără parașută”

Lămurirea sufletului în lupta duhovniceasă se face prin foc curățitor, ne încredințează în continuare alte file din jurnalul său: „Mi-am urât părinții și prietenii, pentru a putea să-i iubesc cu iubirea lui Hristos. Voiam să mă eliberez. Însă eram însetat, cu adevărat, să cunosc Adevărul. Orașul mă dezamăgise profund. Nu puteam să privesc și să merg decât înainte. M-am aruncat în gol fără parașută. Exigența mea a dus, în final, la ceva bun. Asta mi-a întărit nădejdile. M-am lovit foarte mult de oameni, voiam ca toți să fie așa cum îi voiam eu: buni, generoși, amabili. Nu puteam să înțeleg ceea ce era foarte simplu de înțeles. Trebuia să-i accept pe toți după măsura fiecăruia, așa cum Dumnezeu are grijă de noi, de toți, și ne acceptă pe fiecare cu păcatele și cu virtuțile noastre”.


În cele din urmă, indiferent ce alte încercări ar face un om, flăcările acestui cuptor nu se vor stinge decât cu singură apa duhovnicească a lacrimilor, ca și cu o altă „răcoare de adiere și de rouă”, suflată de Îngerul Domnului în cuptorul Babilonului de odinioară. Acesta este Hristosul și Dumnezeul nostru, Care nu ne lasă atunci când rugăciunea noastră este amestecată cu lacrimile osândirii de sine. Și din această „baie sărată”, începătorul iese renăscut: „După 4 luni, într-o seară, dintr-odată, m-a podidit plânsul ca pe un copil mic. O singură dată mi s-a mai întâmplat asta în viață. Am plâns atunci foarte mult, fără un motiv anume, până când m-a luat somnul. Oare de ce am plâns atunci așa de mult?… M-am gândit multă vreme la ceea ce mi s-a întâmplat și am încercat să găsesc un răspuns. Până la urmă, o singură explicație stătea în picioare: renășteam? Da, renășteam. Am înțeles atunci că îmi era frică de mine însumi. Îmi era frică de ceea ce avea să urmeze, de luptele duhovnicești pe care trebuia să le dau”.
După trei ani de ispitiri și respectarea perioadei canonice de încercare, tânărul Ioan a fost tuns în monahism în anul 1977, primind schima mare și numele Prorocului Moise. De acum, chipul dinlăuntru se întărește, zbaterile sufletești se maturizează, iar incertitudinii începutului îi iau locul mai mult durerile din afară, ale trupului, „încercările cele fără de voie” care, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, sunt calea prin care omul se poate curăța de „patimile de bunăvoie.”

„Mângâieri pe calea durerilor”

Și, pe această cale a durerilor de toate felurile, Însuși Dumnezeu mângâie pe om în fel și chip – și mai ales în chip minunat, ca în Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor anului 1978: „Dimineața, de câte ori mă vede, Părintele Simon mă întreabă ce mai fac. La fel m-a întrebat și azi de dimineață. I-am spus că mă doare gâtul foarte tare. Mă așteptam să-mi zică să beau ceva cald. Dar el mi-a zis să merg să mă închin la Cinstitul Cap al Sfântului Pavel Mărturisitorul din Constantinopol și să fac o metanie. M-am închinat la icoana Sfântului și, dintr-odată, fără să înțeleg ce mi se întâmplă, am simțit că ceva s-a desprins de pe gâtul meu și am încercat să înghit. Am reușit, deși înainte nu puteam să înghit nimic”.


Mângâiere a fost și întâlnirea cu Sfântul Porfirie: „Atunci când am fost bolnav şi m-am dus să iau binecuvântarea sa, mi-a spus exact de ce sufeream, în vreme ce doctorii se munciseră ani de zile şi tot nu reuşiseră să-mi pună un diagnostic corect. Când m-am întors de la doctori şi i-am prezentat Părintelui Porfirie concluziile lor, el mi-a spus: «Să ştii că harisma aceasta nu-i a mea. Este a lui Dumnezeu. Îţi aminteşti când ţi-am zis că pot vorbi numai dacă îmi transmite Dumnezeu ceva pentru tine, şi în nici un caz nu mă bazez pe gândul, pe închipuirea, pe ştiinţa şi pe puterile mele? Dumnezeu mă luminează ca să spun ceea ce spun»“.

„Simțirea teologică a durerii trupești”

Bolile n-au încetat a chinui trupul monahului până la sfârșit. A trecut prin numeroase operații, a urmat multe terapii, a înghițit tone de medicamente, a petrecut luni și ani în saloanele spitalelor, îl cunoșteau doctorii, personalul medical și pacienții din Grecia și din America. Părin-tele nu s-a revoltat, ci a înțeles, în urma trecerii prin acest pământ al Egiptului, că „boala, sufe-rința, în ciuda părerii multora, nu este pedeapsa unui Dumnezeu mânios, răzbunător, care vrea să răzbune astfel neascultarea omului păcătos, de vreme ce avem și Sfinți care au suferit trupește. În acest sens, există o percepție greșită despre Dumnezeu, cum că Dumnezeu oferă doar daruri, bogăție, sănătate, viață lungă și fericire netulburată de nimeni. Chiar și pentru creștini reprezintă o piatră de poticneală încercările, ispitele, suferința trupească și durerea. Unii chiar cred că în viață trebuie să fim mereu primii, niciodată să nu fim deranjați de nimeni și de nimic, să nu în-tâmpinăm greutăți, să nu suferim trupește, să nu fim nefericiți și, chiar dacă nu avem curaj s-o spunem în gura mare, credem că noi nu vom muri niciodată”. Să ne răzgândim însă și să știm că „Vom muri și vom fi liberi”, căci numai murind lumii vom putea învia lui Hristos.


Încet-încet, omul se întărește în războiul cel duhovnicesc în care, în mod paradoxal, începe cu timpul să domnească pacea. În urma luptelor, lumea duhovnicească a ascetului se echilibrează, puterile sufletului se unifică și ajung să lucreze corect. Părintele Moise s-a adâncit în pacea lui Hristos, hrănit din pământul fertil al durerii și udat la vreme cuvioasă de lacrimile pocăinței. Scria: „Cunoașterea de sine, adevărata simțire a păcătoșeniei noastre și această dragoste îndoită față de Dumnezeu și față de om cer un climat sănătos și moderat pentru a se dezvolta, cultiva, încerca. Prin urmare, care ar fi acest climat? Liniștea, tăcerea, seninătatea, pacea, isihia și netulburarea”. În vremea în care deșarte vânturi anti-isihaste pârjolesc viața Bisericii și a creștinilor, chipul netulburat al Părintelui Moise ne inspiră spre tăierea tuturor gândurilor, întru bună-nădejdea curățirii inimii și a luminării minții.


Părintele Moise nu s-a lăsat descurajat de multele sale pătimiri, ci a luat mai mult curaj ca să vorbească și să scrie despre Împărăția Cerurilor. Durerea și boala i-au fost învățători autentici, neînșelați. Și a mai dobândit ceva Părintele Moise, de mare preț pentru un om care-L caută pe Dumnezeu: a dobândit „simțirea teologică a durerii trupești. Este important ca omul să se așeze în mod teologic în fața morții, să-i vorbească, să se obișnuiască cu ea și să dobândească expe-riența pomenirii morții atât ca fapt biologic, cât și ca stare harismatică. Este important să simtă în ființa lui alternările dintre viață și moarte, între moarte și înviere, între stricăciune și nestricăciune întru Hristos.” (Mitropolitul Ierótheos)


Calea vieții Părintelui Moise este izvor de inspirație pentru fiecare dintre noi. Ea ne arată cum durerea și boala poate fi prilej de viață, „motor” duhovnicesc, dacă este trăită creativ, în isi-hie, dacă nu ne lăsăm doborâți de teroarea simțurilor și a imaginației. Așadar, ridicarea mai pre-sus de moarte nu este o metaforă, ci o chemare pentru fiecare creștin.

„Un mucenic al lui Hristos”

Cel ce caută va găsi și cel ce cere va primi. Căutând întreaga viață pacea, cu pace a ador-mit în Domnul Părintele Moise, în dimineața de duminică, 1 iunie 2014, în episcopia Mitropoliei Kastoriei. Aici fusese găzduit și îngrijit, potrivit dorinței sale, în ultima parte a vieții. Suferise cu doi ani în urmă un atac cerebral și, întâlnindu-l într-un spital din Atena, Mitropolitul Serafim îl chemase în episcopia sa pentru a-i purta de grijă. A făcut-o cu dăruire, cu generozitate și jertfel-nicie. Împreună cu apropiații săi, a răspuns în acest fel slujirii pe care Părintele Moise, cu darul cuvântului, o împlinise de-a lungul anilor, în întâlnirile și conferințele pe care le ținuse în Mitro-polia Kastoriei. În acești ani de suferință, i-a stat alături, ca întotdeauna, plin de dragoste, uceni-cul său Hrisostom, care de mulți ani îi era ca un înger păzitor, cu bunătatea și purtarea sa cu totul aparte.


Cuvântul Părintelui îi mângâia pe cei îndurerați, pentru că izvora dinlăuntrul suferinței, iar Domnul a rânduit ca, la sfârșitul durerilor sale, să fie și el mângâiat de cei iubiți, care, pentru jertfa lor, „vor fi pe drept lăudați și binecuvântați de Dumnezeu, pentru că au slujit un cuvios ascet al zilelor noastre, un mucenic al lui Hristos, un mărturisitor al credinței, un adevărat misionar, un învățător adevărat”.


Părintele Moise „mi-a spus personal că a văzut-o pe Sfânta Sofia de Klisura, care l-a întărit în starea de trecere dintre stricăciune și nestricăciune, pe Sfântul Ieronim Simonopetritul și pe Sfântul Gheorghe Karslidis. Ca scriitor de vieți de Sfinți, Părintele Moise le scrisese viața celor doi, iar aceștia i-au spus că „ești foarte bun biograf al nostru”, mărturisea Mitropolitul Serafim.


„Fără a avea nici cel mai mic gând nerăbdător, a așteptat, cu duh de răbdare și de îndurare a durerii, Împărăția Cerurilor. Ultimele sale ore le-a petrecut cu pace. Se împărtășise în noaptea de sâmbătă spre dumnică, pe la orele 3 după miezul nopții, din mâinile Părintelui protosinghel Atanasie și, într-o oră, fără ca nimeni să-și dea seama, având alături – așa cum își dorise – pe Părintele Atanasie, pe ucenicul său Hrisostom, pe Părintele diacon Gheorghe și pe Părintele Nicolae, care îl țineau de mână și se rugau, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Cuvioasă i-a fost viața, cuvios i-a fost sfârșitul”.


Să avem parte de rugăciunile lui!

Material realizat de
Mircea Stanciu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s