SUFERINȚĂ, dă-ne sens!

Viața e frumoasă, iar oamenii sunt buni. Spunea o bătrână din Creta: „-Mamă, am optzeci și șapte de ani și n-am văzut om rău în viața mea!” Să dea Domnul să avem ochiul curat al bătrânei și să ajungem toți să spunem ca ea. Cerul e de un albastru nesfârșit, iar prin iarba crudă adie o splendoare care-ți taie respirația. Se strâng norii, începe și plouă mocănește, din adâncuri, seara se lasă delicat, iar darurile lui Dumnezeu curg către lume și lumea întreagă e un dar care curge către noi și astfel am văzut suferința ca nefirească.


A intrat de altundeva în Grădină.


Și atunci se ivește întrebarea: oare este moral să suferim și să murim? Oare suferința și moartea nu este marele nostru păcat? Legea morții nu este morală. E cea mai imorală, cea mai nefirească boală intrată în om de la cădere. Am căutat s-o vindecăm cu învățătura, ca și astăzi, dar învățătura, lege veche, nu era deajuns ca să vindece o asemenea boală. Și zicea Sfântul Atanasie cel Mare că, izvorul morții fiind înlăuntrul nostru, a trebuit să vină din afara stricăciunii un Altul ca să ne vindece de ea. De aceea a fost nevoie ca Botezul lui Hristos, Cuvântul Întrupat, să aducă o altă lege înlăuntrul omului care se luptă în el cu legea morții. Este medicamentul nemuririi, cel mai biologic leac cu putință. Intră în ADN-ul duhovnicesc stricat și îl repară, îl vindecă de moarte. Moartea e cel mai groaznic păcat pe care îl poate face omul. Dar omul nu moare de moarte. Moare doar trupul lui și Părinții ne-au învățat să îi zicem adormire sau vremelnică despărțire a celor doi frați împreună-zidiți.

Unire tainică ești, ești om, ești trup și suflet. Și așa înțelegi că moartea este cale spre viață. Și atunci de ce se teme sufletul? Căci zice Domnul: „nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.” De un singur lucru trebuie să te temi, Olimpiada, de păcat”. (Sfântul Ioan Gură de Aur către Olimpiada)


Omul nu a fost zidit spre suferință. E firesc să vrea să o alunge cu orice preț. Omul a fost zămislit spre bucurie și spre lumina Domnului. Omul simte că suferința, bătrânețea și moartea sunt boli. Acum și oamenii de știință s-au convins că Părinții au avut dreptate: bătrânețea și moartea sunt boli. Nu sunt firești. Dar oamenii de știință nu au timp să îi citească pe Părinți. Părinții însă au timp fiindcă sunt dincolo de timp și se roagă pentru oamenii de știință. „Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum.”


Biserica ne învață fără ocolișuri că omul suferă și moare numai de întunecarea sufletului, de pierderea vieții celei veșnice cu Dumnezeu. Mintea-nous întunecându-se, sufletul începe a se hrăni din trup, iar trupul prin simțuri din zidire. Vaci, porci, creveți, fasole, trupuri goale…sufletul se împrăștie în jur ca într-o noapte adâncă și este sfâșiat în bucăți de patimi și păcate, iar trupul cade în boală și-n durere.


Cât de limpezi sunt lucrurile acestea! Omul este o făptură neînchipuit de tragică când urmează duhului mort, dar neînchipuit de slăvită când se însemnează peste el lumina feței Sale.


Suferința este o durere spre naștere. Astăzi lumea suferă mult. Însă puțini sunt cei care știu de ce suferă, puțini știu că suferă de „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, moartea.” Adică de frica de moarte, pentru că moartea nu mai există, abolită de Hristos prin pogorârea la iad. Numai moartea sufletului omoară pe om veșnic. Dar și trupul suferă aici și această suferință o numim mai particular: durere iar uneori devine cumplită durere trupească. Sfinții mucenici ne arată însă că cheia depășirii oricărei dureri este harul. El, în unirea prin Rugăciune cu Dumnezeu, poate să acopere orice durere a trupului, pentru sufletul este peste trup. Dar atât de mult ne-am covârșit sufletele cu păcate, încât durerea trupului ne covârșește sufletul.


Desigur că astăzi suferința fizică ne înfricoșează. Uneori teama se transformă în fobie sau atacuri de panică. E de vină și imaginația științifică și hiperbolizarea fericirii, care a depășit limita bunei-cuviințe. Oare nu am putea privi suferința cu mai multă smerenie și dacă am face-o nu s-ar micșora ea?

Suferința și durerea ne sunt de folos pentru că prin ele ne împărtășim de taina Crucii, de patima lui Hristos. Nici un alt sens dat suferinței nu îl poate mângâia pe om ca acesta. Pentru că n-are nici un sens să mori și atât. Dacă viața s-ar sfârși cu secătura aceasta de mormânt, viața nu ar avea niciun sens și atunci totul ar fi permis (Dostoievski). Ar fi legală moartea. Dar moartea nu este legală pentru că nu totul se sfârșește cu ea. După ea nu e Potopul. După ea este viața veșnică cu care omul nu ar trebui să se joace.


Numai cel cel crede în Înviere și o pregustă prin Rugăciunea neîncetată poate să zică: „-Unde îți este boldul moarte?” Dar „omul contemporan este slab nu în cuvinte și în sisteme perfecte (de apărare), ci în trăirea crucii celei de-viață-dătătoare și a stării de mort viu.” Αm avut binecuvântarea să cunosc un pustnic care avea votul tăcerii și petrecea de ani mulți într-o peșteră și pe care aș putea să îl descriu ca cel mai vesel mort viu pe care l-am văzut vreodată. Astăzi, după ce a trecut la Domnul, este cel mai viu mort din câți am pomenit.
Nu știu dacă trebuie să ne intereseze la nivelul neurobiologic care sunt efectele rugăciunii. Oare nu e suficientă curățirea inimii de patimi să știm că înseamnă depășirea dualității dintre durere și plăcere, iar luminarea minții cu pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu în inimă este depășirea fricii de moarte. Pentru că omul trăiește încă de aici Învierea, Paștele, și-atunci din moarte nemiloasă care răpește pe cei dragi se preface în moartea cea de-viață-dătătoare.


Acum însă e timpul să spunem că nu toate suferințele sunt la fel. Ne învață Sfinții Părinți că suferința vine din trei părți: de la diavol, de la oameni și de la patimi. Primele două sunt din afară, iar a treia dinăuntru. De primele două suferă mai mult cei ce lucrează poruncile lui Dumnezeu, oamenii Lui, prorocii prigoniți, apostolii hăituiți, mucenicii cei loviți și toții asceții care s-au luptat lupta cea bună.


Primele două suferințe nu ne ating starea sufletească, dimpotrivă cel ce le rabdă cu îndelungă-răbdare primește cunună și îmbelșugat harul lui Dumnezeu. A treia însă vine dinlăuntrul nostru, de acolo de unde patimile sălășluiesc înlăuntrul inimii noastre. Această suferință dă naștere unei stări cumplite.
Părinții cu discernământ cunosc cauza răului și ne ajută să luăm medicamentul potrivit cu boala de care suferim. Să ne inspire Dumnezeu să găsim calea de a trece de cumplitele suferințe pătimașe spre a ajunge la „durerea nedureroasă a inimii”, cum o numea dumnezeiescul Efrem, vorbind despre isihie și despre plânsul cel de bucurie-făcător.


De ce suferim? De ce suntem orbi, de ce ne doare? Iată răspunsul Domnului: „În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.” Ce alt sens mai bun am putea găsi suferinței noastre decât acesta, chiar dacă am păcătuit, și credem că fie ni se trage de la părinții noștrii pe care dăm vina, de la grăsime, de la sare sau de la zahăr în exces? Omul poate da acest sens suferinței sale: pătimesc ca să se arate lucrările lui Dumnezeu. Ce mare dar! Greșim dacă credem că trăind creștinește vom fi feriți de suferință, căci pronia lui Dumnezeu lucrează și vădește prin noi lucrările lui Dumnezeu.

Mioara Grigore și-a întrebat duhovnicul într-o zi: -Părinte sfânt, de ce atâta suferință? Iar acela a răspuns tainic și uimitor: „-Se va arăta în curând!” Și știm că Mioarei i s-a arătat dragostea Domnului.


Așa că neîncetat să ne ostenim spre a da un sens suferinței. Să deschidem Psaltirea, să ne spovedim curat duhovnicilor, să nu ne blocăm în durere. Să nu lăsăm deznădejdea și frica să ne cuprindă, să găsim împăcarea și vom ști răspunsul la întrebarea „de ce sufăr.” Dumnezeu însuși ne va răspunde.


Ne e de folos suferința pentru că neputând suferi fără rost, începem și îi căutăm un sens și atunci când găsim sensul, aflăm răspunsul cel mare. Nu este alt sens pentru suferință decât depășirea morții și Învierea. Și când îl aflăm atunci ne ușurăm căci încep a se arăta lucrările și Slava lui Dumnezeu în viața noastră. Acesta este sensul suferinței.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s