Suferința, între respingere și dar

Nu demult am cunoscut un om care, după standardele noastre, ar fi avut toate motivele din lume să se considere nefericit. Nu avea familie, nu-l vizita nimeni, nu citea știrile, trăia mai mult singur, în întuneric; era sărac, mâncarea lui era puțină și uscată, niscaiva semințe; n-avea cu ce se încălzi, n-avea venituri și nici asigurare de sănătate, iar dacă se îmbolnăvea cumva în toiul iernii, nu se putea baza pe ajutorul nimănui. Nu numai că nu se bucura de femeie, dar nici nu văzuse femeie de ani de zile. Trebuie că va fi avut dureri trupești, dar asta nimeni nu o știe, fiindcă nu vorbea despre ele cu nimeni. Pentru că, de fapt, nu vorbea niciodată. Nu că ar fi fost mut, ci doar păzea cu strășnicie această rânduială a tăcerii. Puținul pe care dorea să-l spună îl scria cu pixul pe niște bucăți de hârtie.

Dar pe acest om, care trăia ca un „mort viu”, aș putea să-l descriu ca pe unul din cei mai veseli oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Iar acum, după ce a trecut la Domnul, ca pe cel mai „viu mort” din câți am cunoscut. Numele lui îl voi păstra în taină. Este singurul pustnic pe care l-am cunoscut în viața mea.

Viața lui, atât cât ne-a dezvăluit-o, a fost o suferință de voie, spre a dobândi bunătățile cele mari ale vieții duhovnicești. Într-o zi, mi-a scris pe o foaie: „Sunt mulțumit că am făcut tot ce depinde de mine”.

Și-a început viețuirea sihăstrească cam în aceeași perioadă în care în lume apărea o nouă specializare în știința medicală: Terapia durerii. Procedurile acestei noi științe au, în general, drept scop blocarea transmiterii semnalului dureros, prin nerv, către creier. Astfel, se urmărește împiedicarea transformării senzației în percepție de durere la nivelul cortexului. E lăudabilă dorința de-a aduce mângâiere semenilor aflați în dureri, dar încercarea de-a elimina orice mic disconfort trupesc este o utopie în care, până la urmă, nu viața, ci euthanasia va avea câștig de cauză. Și iată cum un nou idol pare a se prefigura acum la orizont: medicina.

Pustnicul despre care v-am vorbit a ales însă calea opusă, calea cea mai aspră: durerea. Într-o lume în care suferința este evitată cu orice preț, el a îmbrățișat-o de bunăvoie. Astfel, a părăsit o lume ce se agață cu disperare de știința medicală și de tehnologie, o lume ce trăia cu nădejdea că, într-o bună zi, viața va deveni o nesfârșită vale a plăcerilor. Un fel de „rai pe pământ” – dar fără Hristos. Ce întunecare mai mare decât aceasta? Moartea ar fi cu adevărat o izbăvire dintr-un astfel de „rai”!

Dar plecarea dintre noi a celor cuvioși ne este prilej de încredințare că, deși „au îndurat suferințe, nădejdea lor este plină de nemurire” Psalm 3:4. Cu trei zile înainte de-a trece la Domnul, nu cu multă vreme în urmă, pustnicul nostru a rugat cu grabă să fie dus la o mănăstire. Graba sa nu a atras în mod special atenția, iar pentru obștea mănăstirii a fost o bucurie să aibă în sânul ei un pustnic cu o viață ca a lui.

Însă, în cea de-a treia seară petrecută în chilie, pustnicul nostru, deși nu suferea de vreo boală știută, și nici pe umeri nu-i apăsa povara bătrâneții, a plecat întru odihna Celui pe care-L căutase toată viața. Ostenelile sale neștiute și-au aflat limanul. A avut timp să-l înștiințeze prin vis pe un cunoscut din București să vină la îngropăciune. L-au așezat în mic mormânt, săpat cu greu în piatra muntelui, trei monahi și trei mireni. Acest ascet a trăit cincizeci de ani printre noi, mai aproape decât am crede, o viață cu neputință de închipuit pentru mintea calculată a omului modern.

Și poate că mulți ar spune: „Ce nebunie! Dar pentru ce să te chinui așa?”. Răspunsul e simplu: suferința e cea care ne apropie de Domnul, pentru că suferința trăită cu înțelegere duhovnicească curăță inima de patimi și o eliberează de cercul vicios al plăcerii și al durerii. Pustnicul nostru s-a grăbit, nu a mai avut răbdare să aștepte suferințele cele de nevoie. S-a aruncat pe calea nebună a Crucii, de neînțeles pentru cei din afară, pe care însă creștinii o primesc de la Cel ce-i iubește și-i izbăvește pe ei din toate necazurile lor.

Sufletul nu se frânge niciodată

Însă nu toate suferințele sunt la fel.

Sunt și suferințe care nu mântuiesc, care nu transfigurează, care se blochează în mocirla depresiei. Sfinții însă, precum Porfirie Kavsokalivitul, ne-au lăsat pildă de cum să luptăm până la sânge împotriva cumplitei boli a deznădejdii. A îndura și a birui gândurile de deznădejde, ei le-au trăit ca pe un martiriu fără de sânge. Sau viața Marelui Siluan, ajunsă la noi prin ucenicul său, Arhimandritul Sofronie, este un dar neprețuit pentru epoca noastră. Cuvântul său, „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, este hrană tămăduitoare pentru tot omul ce se avântă pe calea luptei cu disperarea.

Într-adevăr, nu găsim în calendar nici un sfânt care să se fi născut duhovnicește fără suferință. Orice naștere presupune durere. Primii creștini s-au născut în suferință. Cum să respingem calea lor aspră și să vrem să avem doar roadele dulci? Apostolii au suferit, mucenicii și-au dat trupurile spre ardere, asceții și le-au uscat, ierarhii au îndurat ocările și prigoanele. Iar sfinții vremurilor din urmă, de ale căror daruri ne bucurăm noi astăzi, nu a fost nici unul ocolit de dureri, de boli, de încercări și de ispite de tot felul.

Oricât te-ai strădui, nu-ți poți imagina un sfânt într-o postură confortabilă. Nu mângâierile i-au sfințit pe sfinți, nici vorbele frumoase i-au lămurit ca pe aur în topitoare. Sfântul Nectarie, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Luca, doctorul Crimeei, Cuviosul Paisie Aghioritul sau Mult-pătimitorul Nichifor Leprosul, alături de toți sfinții noștri mucenici din temnițele comuniste – Valeriu, Constantin, Gheorghe, Daniil, Nicolae – toți cei știuți și neștiuți s-au lămurit în cumplite încercări. Le avem și noi pe-ale noastre, mai mici sau mai mari, doar să le răbdăm, să le primim ca pe calea îngăduită de Dumnezeu pentru vindecarea sufletului nostru celui bolnav. Deși nu-i deloc ușor, totuși, dacă vom privi – paradoxal! – boala ca pe un prilej terapeutic, perspectiva va înclina spre nădejde.

Și, mai ales, să nu uităm că, oricât de mari ar fi durerile, sufletul nu se frânge de tot niciodată. În încercările de la Pitești, cei ce și-au pus nădejdea numai în Domnul și au răbdat, deși poate că s-au mai zdrobit în căderi, ieșind apoi la lumină, sufletul a înmugurit din nou, și așa au aflat că „Dumnezeu suferă cu cei ce suferă”, că El „nu a venit să desființeze suferința umană, ci să o umple cu prezența Sa”. Nici noi, creștinii zilelor noastre, nu vom fi scutiți de suferință, dar, asemenea lor, vom răzbi. Numai să nu ne lăsăm îmbătați de aburul superficial al înlesnirilor și să credem că, trăind „cât de cât” creștinește, suferința ne va ocoli. Poate chiar dimpotrivă.

Și astfel, venind suferința în viața noastră, vom vedea lucrarea ei cu putere. Mărturie stau și multele scrisori pe care le primim la redacție, din care se vede că mulți creștini care s-au întâlnit cu suferința spun că le-a fost impulsul spre rugăciune și spre descoperirea unei nebănuite vieți duhovnicești. Și atunci, de ce să fugim cu orice preț de durere, de vreme ce ea ne aduce mărgăritarul cel de mult preț pe care-l căutam?

Suferința, o taină

Ne mai dăm seama cât de importantă pentru viața adevărată este suferința din consecințele pe care le are o boală foarte rară, numită „analgezie congenitală”, în care bolnavul nu simte niciodată durerea fizică. Unii ar considera-o, pesemne, o binecuvântare, însă foarte mulți din cei afectați de acest sindrom mor în copilărie, din cauza accidentărilor pe care… nu le simt. Cei mai mulți se ard. Înțelegem atunci că, în realitate, suferința ne păzește de ceva mai rău decât ea. Are rostul de-a ne păzi de moarte.

Și asta pentru că suferința ne amintește că pe undeva am greșit cu viața noastră superficială, că ceva trebuie schimbat, că lucrurile nu mai pot continua la fel. Durerea este doar un simptom, nu o boală, un senzor care ne atrage atenția că trebuie luate măsuri urgente pentru apropierea noastră de Dumnezeu. Iar cei ce trăiesc deja în Hristos au aflat că suferința poartă de-acum alte nume: milă, binecuvântare, dragoste…

Vedem, totuși, în jurul nostru, cum uneori se pare că suferința, și îndeosebi suferința fizică îndelungată, depășește puterile omului de-a îndura, iar medicii încearcă din răsputeri să ajute în stadiile terminale, și atunci ne punem întrebarea: „Cum de este posibilă o asemenea tortură ani de zile? Cum de îngăduie Dumnezeu să sufere un copilaș nevinovat?”. Dar să avem credință că Dumnezeu nu lasă ca omul să fie încercat peste puterile sale și că există un răspuns tainic, dar profund personal. Fiecare îl primește atunci când îi vine rândul. Suferința rămâne o taină între om și Dumnezeu.

Mircea Stanciu

Un gând despre „Suferința, între respingere și dar

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s