#Șieu cu vulpea

Am văzut nota diez pe anumite portative zilele trecute și mi-a venit în cap povestea de mai jos. Unora probabil nu le va plăcea, alții nu o vor înțelege, dar copiii sigur se vor amuza nițel, peste vreo 1000 de ani:

„A fost odată ca niciodată, într-o ţară nu foarte îndepărtată, dar nici aşa de aproape, cam acum o sută de ani, o pădure în care toate erau una. Plante, animale, oameni, pietre, apele, luna, viața și moartea, soarele și cântecele lor. Toate se amestecau, să zic așa, aproape armonios. Eeh, nu chiar așa, poate exagerez. Animalele pe anumite cărări, iar oamenii, cu căruțele lor, pe drumeagurile lor prăfuite. Și e adevărat că cei mai sălbatici dintre oameni și cele mai fioroase dintre animale se ocoleau de departe, însă cei mai blânzi treceau agale unii printre alții. Își dădeau binețe, așa din ochi.

Până într-o zi, când oamenii au venit cu buldozerele şi au tăiat pădurea în două, uite așa.

De atunci în colo animalele s-a împărțit în două părți. Animalele mici (puii) în stânga, animalele mari (adulții) în dreapta. Căruțele au fost înlocuite de mașini de mare viteză care făceau imposibilă trecerea. Niciun animal, nici din cele mari, şi nici din cele mici, nu putea să treacă, fiindcă erau în pericol de-a fi călcate de maşini. Din această cauză bietele animale se simţeau rău pentru că nu putea să meargă „pe la altcineva”, la vreo rudă, la vreun cunoscut, la vreun animal diferit. Și acesta era un lucru foarte greu pentru ele, fiindcă cel mai mult animalelor le place să vadă animale diferite. Sunt uimite când văd animale foarte diferite! De exemplu când o zebră vede un urs. Fiindcă nu îl poate confunda cu nimic din savană. Sau când o balenă albastră vede o găină. Se uită, se tot uită, și nu-i îi vine să creadă!

În plus de asta, puilor de vulpe le plăcea foarte mult să vadă cum arăta buzunarul cangurului, și îi invidiau pe micii căngurași că nu trebuiau să meargă pe jos, trași de mână de mămicile lor până la grădi, și apoi se întorceau acasă și se smiorcăiau la mama-vulpe să își croiască și ea buzunare pentru copii. Și odată o mamă-vulpe chiar a încercat, dar nu stătea prea bine ăla micu așa pe orizontală și s-au lăsat păgubași. Dar nu de tot.

Înainte, pe vremuri, erau taţi urşi care se puteau juca cu băieţii lor fotbal în adâncul pădurii, iar căprioarele își învățau căprioricile să gătească leurdă la ceaun fără foc.

Dar de când s-a construit autostrada, lucrurile s-au schimbat radical. Odată, un tataie de porc mistreţ a dorit să treacă la animelele mici, dar l-a călcat o maşină care venea cu viteză şi a murit pe loc. De atunci toate animalele, mici şi mari, s-au înfricoşat și n-ai mai îndrăznit să treacă în partea cealaltă. Cel mai mult le-a părut rău că nu au putut să îi facă o înmormântare împreună toată familia bătrânului mistreț. Fiindcă murise totuși aproape de banda din stânga, s-au chinuit mistrețușii noaptea să îl care cu chiu cu vai de la marginea drumului în pădurea lor și să îi facă ei pomana cum se cuvenea în rânduiala lor purcelească.

Problema cea mai complicată era aceea cu sandvișurile pentru la școală. Niciodată celor mici nu le-a mers la inima ideea de a își face singuri pachetul pentru a doua zi de dimineață. Și de aceea mamele erau obligate să le facă de cu seara în partea lor de viață, adică în dreapta, și dimineața copiii le așteptau azvârlite prin aer peste șosea. Bine însă că era destul de largă și puișorii de arici nu putea vedea lacrimile din colțul ochilor mămici-aricilor, care chiar și așa și-ar fi dat toți țepii ca să poată să își mai îmbrățișeze măcar odată în viață micii țepoși. Dar asta nu mai era posibil. Ce să-i faci!

Am descris un pic situația din pădure pentru că aseară târziu am văzut o vulpe care a scăpat ca prin urechile acului de roțile unei mașini care mergea mai departe în fața mea, și apoi vulpița s-a oprit o clipă la marginea pădurii, și-a întors capul și ne-am privit o sutime de secundă în ochi și amândoi am înțeles într-o clipă totul: „Oamenii și-au pierdut atenția și creativitatea.”

Și fiindcă probabil era o vulpe care făcuse cel puțin vreo două facultăți din cele mai titrate, mi-a spus așa:

„-Of, of. Câte alte posibilități aveați ca să fiți adevărați și fericiți voi oamenii. Ați ales însă viteza în detrimentul bucuriei care învăluie inima. Prea multe griji vă faceți, considerați că dacă ajungeți undeva mai repede, ați ajuns cu adevărat acolo. Aceasta este o mare înșelare. Când ajungi undeva simți. Și nu mai vrei să pleci. Te statornicești și te dezvolți.

Dar voi de ce oare nu vă mai simțiți bine nicăieri, de ce oare alergați la capătul pământului în vacanțele voastre? Cu siguranță, nu pentru că vă mulțumește ceva acolo unde sunteți. Tot căutați și căutați ceva, până la capătul pământului. Vraiște este viața voastră! Dar câte posibilități nu erau pentru o viață bună! Parcă ați fi orbi. Ați luat totul de bun, ați crezut că e o singură cale: autostrada, viteza, profitul, grijile, îngrijorările și previziunile economice. Asta fiindcă sunteți numai creier și vreți să fiți numai creier. Depresie și creier. Vai, vai!

Apoi ați vrut să nu mai muriți și ați inventat toate mașinăriile astea ca să vă facă să uitați sau să vă țină în viață cu orice preț, s-o lungească cumva acolo. Și ce-ați reușit să obțineți: o ciostvârtă. Mișunați așa gălăgios pe pământ: bîrr bîrr bârr, a întâia, bruum, schimbă a doua, apoi a treia, mare realizare!

Vouă vă place? De când nu ați mai vorbit cu o privighetoare?

Și ce dacă mai mureați? La noi, între animale, este o vorbă: „prefer să mor de foame, decât de stress.” Dar voi ați preferat să vă junghiați creativitatea și să gândiți că nu există nimic altceva decât gândurile voastre seci. Raționalismul și progresul. Ce este progresul? Unde vă duce? Aveți creier, dar nu aveți minte.

Nu vreau să îți spun mai multe pentru că oricum nu vă veți schimba, funcționați deja automat, luați totul de bun fără să vă întrebați încotro, și e cam târziu deja, structura de autostrăzi mondială este finalizată. Doar voi aici, în România, ați rămas codași. Dar să știi, prietene, că erau multe alte posibilități de a vă dezvolta.

Dacă măcar tu, te vei răzgândi vreodată, caută-mă în adâncul pământului. Noi am construit acolo o altă lume, deocamdată fără voi. Ne-ar fi plăcut să fim împreună pentru că noi am fost făcuți să trăim împreună, poate ți se pare ciudat, dar așa este, în armonie. În manualele voastre ipocrite apare acest termen: armonie cu natura.”

M-am enervat la culme. Ce exagerate erau concepțiile vulpii. Ca întodeauna vicleană, cumătra! Am vrut să îi strig câteva cuvinte să îi arăt eu măreția creierului noastru și toate avantajele vieții care se bazează pe el. Câte planuri nu ne ajută el să facem. Noi am înțeles neuroștiințele, două miliarde de neuroni și celule gliale, toate le-am aflat. Toate asta ca să putem combate discriminarea, schimbările climatice, sărăcia, pesta porcină, drogurile ilicite, virușii de temut, dăunătorii, mica corupție, sedentarismul și multe multe altele. Fără creier, ce ne-am fi făcut? Am fi tremurat toată ziua de frică! Uite acuma, putem să combatem problemele. Minunat aspect!

Și în timp ce mă pregăteam să îi răspund, chiar așa în lăsarea serii, am văzut ceva, ca o vâlvătaie, care mi-a trecut pe deasupra capului și am tresărit pe moment. Era o pasăre. O pasăre! Uitasem că există și păsările pe lumea asta.

Și am strigat dintr-o dată către vulpe. „-Dar păsările, păsările, cu ele cum a rămas? Ele unde sunt? Ele ce ne spun? De păsări nu mi-ai zis nimic. Păsările, vicleană vulpe?”

Dar vulpea se îndepărtase deja fugind spre vizuinile sale vizionare.

Oh, vulpe netrebnică! Ai fugit fără să îmi dai răspunsul. Singur rămas acum, ce răspuns să îmi înjgheb? Hm. Poate că păsările pot trece dintr-o pădure într-alta, poate că sunt comiși voiajori între cele două lumi, cea mare și cea mică, și trimit veștile importante. Au aripi și aduc vești. Se mișcă atât de repede. Cum o fac, oare? Mi-aduc aminte că la școală învățasem că o pasăre poate atinge 180 km/h, parcă era vorba despre șoimul peregrin. 180 km/h!! E ceva. Cât era maxim pe o autostradă? Nu mai știu, parcă 130. Cu singuranță păsările ar fi fost un răspuns la nedumeririle noastre. Dar vulpea asta vicleană m-a lăsat baltă.

Oh, vulpe, vulpe, de ce-ai fugit? Sigur, am fi putut învăța ceva de la păsări.

Asta e acum! Să ne mulțumim cu drumurile astea, unele înfundate, altele desfundate. Care or fi mai bune?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s