Gânduri la Colectiv (2015)

Acum patru ani am avut aceste gânduri la tragedia Colectivului. Poate cineva se va folosi de ele, poate alții se vor sminti. Nu știu cât de actuale mai sunt ele. Nu știu în ce măsura aș mai avea astăzi aceeași reacție. Dar văzând amploarea pe care a luat-o fenomenul oglinzilor pe FaceBook mă gândesc că ar putea inspira pe unii să facă ceva nebunesc.

(https://www.youtube.com/watch?v=jZ76JI6HmkE&feature=youtu.be&fbclid=IwAR1GuBE2_F3-5wXnzZryb7dQ9vzp3wqP3aqIv85as9WGK89XYj6jArlw_JU)

„Printre candele şi chipul Maicii Domnului cineva a pus la locul necazului şi semnul credinţei în cel rău. Semnul, numărul şi cuvântul antihristic. Din acelaşi loc al suferinței se deschid înaintea noastră două căi. Această este marea taină a omului, care se găseşte între robia întunericului şi libertatea de a alege calea spre lumină.

Nu pot să spun că a fost o pură întâmplare, dar nici nu vreau să acuz. Totuşi o serie de trei lucruri m-au făcut să încep a scrie: faptul că cineva a scris un articol în care a spus că nu de rugăciune avem nevoie, ci de donare de sânge, de parcă ce altceva ar putea fi rugăciunea decât donare de sânge, al doilea pentru că cineva a pus între candele acel semn şi al treilea că cineva meu m-a provocat forţându-mă să îmi reglez discernământul. Nemaiavând pace în oasele mele, m-am rugat un pic, cu slabe puteri unui Sfânt şi aşa am început să scriu cele de aici:

Îmi pare tare rău, că prima mea reacţie pe care am avut-o a fost să-mi zic, că ceea ce s-a petrecut nu este o coincidenţă, şi că nimic nu este întâmplător, că afişul şi videoclipul incendiator şi versurile sale n-au fost întâmplătoare, că semnele făcute n-au fost întâmplătoare, că evanghelia citită la slujba de duminică în care bogatul ardea şi cerea un strop de apă nu era nici ea întâmplătoare, şi toată seria lungă de coincidenţe. Prin asta, într-un fel, am spus că ceea ce au căutat au primit, am spus indirect că au meritat ceea ce au primit. Pentru asta îmi pare rău nespus. Îmi pare rău! Eu da, cu siguranță ceea ce am meritat am primit, însă niciodată nu poți spune aceasta despre un altul. Am filosofat potrivit cu logica mea omenească. Pentru asta îmi pare tare rău.

Nici un om nu poate să dorească cu adevărat moartea veşnică. Poate, amăgit fiind, să se joace cu cuvintele, poate să fie minţit şi să creadă că întunericul izbăveşte, poate să fie orb şi să nu ştie ce îl distruge, dar ceea este sigur e că dacă ar gusta vreodată iadul, nu l-ar mai dori. Cei care au gustat o picătură din iad şi s-au întors, ştiu aceasta cel mai bine pe propria lor piele, pe măsura acelei experienţe, mai la suprafaţă sau mai adâncă.

Incendiul acela, oricât de groaznice au fost clipele acelea, nu este iadul veşnic. Pentru mulţi a trecut, pentru unii continuă durerile de pe paturile de spital, dar încet-încet cele mai multe răni trupești și sufletești se vindecă. Încet-încet ne revenim şi ne pregătim de uitare. Faptul că vorbim despre el este un semn al acestei treceri. Aici la noi timpul se scurge şi toate sunt schimbătoare. Veşnica pierzanie a omului este însă altceva, ce nu putem pricepe cu adevărat. Această necunoaştere este păcatul nostru cel mare. În această neştiinţă orbecăitoare ne lovim unii pe alţii. Mintea noastră întunecată se luptă legată la ochi cu un duşman priceput care îşi bate joc de noi împungându-ne unde vrea el.

S-au petrecut nişte fapte concrete, au fost relatate o serie de coincidenţe înspăimântoare, de care ne mirăm cu toţii. Doar că unii zicem ce coincidenţă macabră, ce potriveală tragică, iar alţii spunem iată nimic nu este întâmplător. Cei care acuză pe Dumnezeu atotmilostivul că a îngăduit acest incendiu ca pedeapsă, ar trebui să se gândească că oricare dintre ei ar fi putut fi acolo în cuptor, pentru miile de pricini binemeritate ale fiecăruia dintre noi. Dar de ce alții și nu eu?, asta rămâne o taină. Oricând ar fi putut fi „de ce eu?”, toți bolnavii de boli grave cunosc această întrebare. Hristos zice: „Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.”

După câteva zile de zbatere şi de intrare în şuvoiul acestor gânduri şi fapte, am plâns cu toții şi am ajuns într-un loc în care vedem că tainele lui Dumnezeu nu le putem cunoaşte. Că logica omenească nu poate pătrunde dincolo şi se izbeşte de zidul de aramă ale acestor pătimiri. Toate gândurile noastre vor pieri. Aceste gânduri care vin din alte gânduri care vin din fabrica de gânduri a dreptăţii noastre, a fiecăruia. O logică iraţională care ne dezbină.

Cine ne dezbină pe noi?

Diavol vine de la verbul a dezbina. Nu pot spune că există o legătură între incendiu şi seria de potriveli, dar ştiu că există puterea aceasta rea, care doreşte şi în aceste zile a reuşit să ne dezbine. Dacă am fi avut discernământ şi am fi ştiut să deosebim gândurile atunci ne-am fi folosit de acest prilej groaznic să-i dăm o lovitură vrăjmaşului şi să plângem împreună poporul dezbinat şi să ne tămăduim prin lacrimi. Am fi putut să îl primim pe Hristos. Dar am văzut între candele de la locul durerii un semn al satanei. Domnul, pe cruce, văzând aceasta a spus: Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac! A nu şti este un păcat mare, cel mai mare, după Sfântul Diadoh. Chiar dacă nu am văzut lumina, ştiu sigur că lumina lui Hristos, care luminează lumea, este altceva decât întunericul, şi mai ştiu că vreau să ies din acest întuneric şi că am încercăm învățând de la un Sfânt să strigăm şi noi, cu slabele mele puteri, către Dumnezeu: Luminează-mi întunericul. Luminează-mi întunericul. Luminează-mi întunericul!

Şi mai ştiu, fără umbră de îndoială, că suntem bolnavi. Trăiesc înlăuntrul acestui popor al meu pe care mi-l asum şi îl cunosc nu doar din cărţi. Văd că Neamul românesc suferă în întregul lui. Nu mai e loc unde să pui o cataplasmă, unde să ungi cu o alifie alinătoare. Întregul nostru corp este ars. Şi mai ştiu că toţi avem nevoie de vindecare. Dar vindecarea nu poate veni decât de la Hristos, cel care, de vrem, ne înrudeşte cu El, dându-ne să bem sângele Lui, şi ne adună oasele, precum spune Isaia, şi şi ne pune pielea la loc şi ne replăsmuieşte ca să fim poporul Lui. Nu-i altă cale de vindecare decât unirea cu Hristos. În rest e doar dezbinare, fie între doi sau între milioane.

Din tot ce s-a petrecut ceva m-a necăjit mai tare. Când cineva a scris că nu avem nevoie de rugăciune, ci avem nevoie de donare de sânge. Este o veche capcană, bătrână de când lumea, pe care cei care nu o cunosc, nici măcar de la alţii, ce este rugăciunea o tot repetă. Vrem spitale, iar nu catedrale. Dar nu o repetă de la ei înşişi, ci de la un gând care le vine. Cine trimite acest gând? Cel care se teme mai tare decât de rugăciune. Este unul, care nu-i dintr-ai noştri, şi care se teme să nu fie alungat din viața noastră. Cel care se teme de rugăciunea împreună-pătimitoare. Diavolul nu se teme doar de o lumânare aprinsă, nu se teme de magie, însă strigarea numelui lui Dumnezeu, de Iisus Hristos, îl înfricoșează cumplit.

Tinerii aceştia pot fi satanişti de-adevăratelea? Într-o anume măsură atunci când primim gânduri rele devenim satanişti, pentru că împinşi de aceste gânduri împlinim răul. Ne spunea Mitropolitul chiar în vara aceasta că cei mai mari atei suntem chiar noi creştinii care nu îl trăim pe Dumnezeu.

Încă de la vârsta de 10 ani am căutat libertatea în muzica rock. Nu mint: am trăit căutând adevărul şi am crezut că pot găsi ceva bun acolo. Am început cu ACDC, Judas priest, Whitesnake, am continuat cu Metallica, Kreator, Slayer, Pantera, cam tot ce ajungea la noi în vremea aceea. Încă mai ştiu numele albumelor şi crâmpeie de versuri. Uneori îmi vin în cap Celelalte Cuvinte. Aşteptam cu mare nerăbdare pe Petre Magdin la miezul nopţii. Am purtat pe mine însemne specifice, capete de mort, triunghiuri încrucişate şi altele. N-a lipsit nici Pink Floyd, nici muzica anilor 60, ROCK PANORAMA cu Florian Pittiş (dacă îmi amintesc bine), The Doors, la Beatles, Janis Joplin, la Bob Dylan. Cântam pe litoral să scoatem un ban cu chitare. Mulţi tineri de atunci ştiu despre ce vorbesc. Apoi valul m-a dus în zona de muzică de jazz, cu clasicii lui, cu Dizzie Gilesppie, şi tot aşa…nu mai continui. Citeam destul filozofie, literatură, istoria religiilor sau a artei. De la Platon la Shopenhauer. Discutam despre Cioran, sau Marx, despre Eliade sau Dostoievski, Herman Hesse sau Marquez. Lista este mai lungă, nu are importanţă. Pierdeam nopțile în cluburi. Dar tot atunci, în aceea atmosferă am început să îl caut pe Dumnezeu. Aşa am început să citesc Sfinţi Părinţi. A fost multă zbatere. La 17 ani, într-unul din jurnale pe care le scriam am ajuns să îmi reproşez retoric, strigând către mine însumi: Am 17 ani şi nu am făcut nimic pentru nemurire? Apoi am continuat ca oricare altul cu studiile și am aflat cum judecă lumea antropologia culturală şi mi-am impropriat multe din metodele ei de observaţie, habitus-ul lui Bourdieu sau ce sunt cadrele experienţei umane ale lui Goffman sau cum se agregă actele individuale la nivel macro-social în dialectica lor cu codurile, valorile şi cunoaşterea umană a lui Barth… etc şi tot aşa… adică ce? Gânduri din alte gânduri din fabrica de gânduri de 9 miliarde de creiere a judecăţii oamenilor.

Astfel am dezbinat la nesfârşit dragostea lui Dumnezeu. Gândurile acestea m-au rănit de moarte. Totuşi Dumnezeu m-a ridicat şi m-a dus la o casă de oaspeţi unde mi-a uns rănile şi a pus vin pe ele. M-a dat în grija unor gazde cu suflet milostiv, care nu mi-au arătat neapărat amabilitate, ci s-au purtat cu mine ca nişte doctori adevăraţi, care folosesc nu numai anestezicele, dar şi bisturiul. Dumnezeu dragoste este, dar o dragoste care vindecă întunericul, nu doar îţi zâmbeşte serviabil. Teologia ortodoxă ne arată ca dragostea Lui mai întâi arde, dar după ce arde patimile, ne luminează.

O picătura de iad ni se poate face cale de întoarcere la Hristos. Drumul e lung şi anevoios, dar sensul vieții noastre se poate schimba. Aceeaşi putere cu care putem să iubim moartea o putem folosi ca să iubim Viaţa. Nu trebuie decât să îi schimbăm sensul. Nu este o mişcare grosolană. Acesta este semnul lacrimilor femeii păcătoase şi a oricărui om care îşi vede rătăcirea şi se întoarce din calea sa.

Noi, aşa cum suntem, în Biserică spunem că suntem sau vrem să fim Trupul lui Hristos, Cel a cărui aceeaşi slavă unora ne este foc arzător, iar altora lumină. Focul iadului de spun sfinții părinți și o vedem pictată scena și la Voroneț, iese din tronul dumnezeirii, acelaşi foc al dragostei dumnezeieşti care pe cei curăţiţi de patimi îi luminează. Astăzi, poate că simțim mai mult dogoarea focului, dar avem nădejde că trecând prin moarte, vom afla ziua Învierii cu moartea pe moarte călcând. Şi asta nu într-o ipotetică viaţă viitoare. Dragostea lui Dumnezeu nu este o amabilă bunătate omenească. De aceea uneori o simţim în chip de mânie, care arde tot răul cuibărit în inima noastră, ca să ne poată lumina apoi mintea şi întreg sufletul şi trupul.

Am pierdut însă în mare parte ştiinţa vindecării sufleteşti. Sunt puţin doctori care mai ştiu să tămăduiască sufletul nostru bolnav. Asta este tragedia noastră. Dar metoda de vindecare există, medicamente există, faptul că doctorii s-au nărăvit, nu e vina medicinei. Oameni vindecaţi mai sunt. Puţini, dar sunt. Neştiuţi, dar sunt. Biserica ortodoxă este un spaţiu terapeutic prin tradiţia ei de rugăciune, prin ştiinţa alungării gândurilor, a curăţirii inimii de patimi, a luminării cu dumnezeiescul nume al lui Hristos şi a unirii cu El. Dar noi am rupt legătura cu această tradiţie de vindecare şi cum spune Părintele Ioannes, ne-am trezit într-o instituţie medicală foarte frumos utilată, aseptică, dar unde mulţi medici au uitat arta lor sau nu mai au timp s-o practice pentru că se îndeletniceasc cu zidurile și cu gândurile.

De-asta sunt atât de necăjit că ortodoxia văzută, cea de pe internet, a răspuns cu logica dreptăţii omeneşti.

Prins de aceste gânduri am fost două zile la rând la spitalul de copii, la secția de arși. Am stat câteva ore la poarta spitalului şi am văzut cum tineri rockeri cu plete intră să îşi vadă colegii aflaţi în grea suferinţă. E adevărat că toţi suntem părtaşi la cauza acestei tragedii, dar nu toţi suntem în aceaşi măsură părtaşi la durere. Văd că nu pot fi părtaş la durerea lor decât în mică măsură. Am întrebat-o pe o mamă îndurerată dacă o pot ajuta cu ceva. Mi-a răspuns că nu. Are prietene care o ajută. Doar să mă rog să nu răcească, ca să poată sta în continuare în interiorul spitalului.

Intru în biserica de la spital. Un tânăr se roagă în biserică de aproape o oră. Doamna Ioana, văzându-l cufundat în rugăciune, l-a întrebat ce părere are despre ceea ce s-a înâmplat cu tinerii din acest incediu. Răspunsul a căzut greu în inima mea: au găsit ceea ce au meritat. Oh, Doamne, dureri peste dureri. România suferă în întregul ei. Un deget care se răneşte doare până în inimă. Dacă nu doare, înseamnă că nu este un singur trup. Iată dezbinarea ce ne-a cuprins.

Astăzi, am ajuns, ştie Dumnezeu de ce, iarăşi la spital şi m-am pomenit la săvârşirea unei slujbe de Sfântul Maslu chiar lângă salonul de terapie intensivă unde sunt internaţi câţiva din copiii răniţi. Reacţiile sunt diferite. Unii părinţi şi-au încredinţat durerea lor lui Dumnezeu. Alţii îşi caută izbăvirea în alte moduri. La toţi ne este milă de copii, dar vedem scăparea altfel. Cuvântul greu al libertăţii pe care am moştenit-o odată cu primirea chipului lui Dumnezeu în noi, ne judecă.

Mânia lui Dumnezeu este dragostea Lui, pe care o simţim ca foc arzător, noi cei pătimaşi. Aşa spun văzătorii de Dumnezeu, sfinţii şi teologii Bisericii noastre, mult ponegrite. Aceasta dragoste ne va judeca. Deşi sunt ispitit, nu vreau să judec, vreau să las judecata lui Dumnezeu, dar vreau să înţeleg ceva, ca om. Credinţa mea nu este iraţională, pot să înţeleg. Şi cel mai mult din tot ce s-a petrecut, înţeleg că libertatea omului este nesfârşită, şi că acesta este răspunsul la întrebarea de ce unii în urma acestei tragedii vor alege să meargă înainte pe calea lor şi care vor spune că totul este o potriveală de circumstanţe omeneşti, că nu au fost respectate nişte măsuri de siguranţă. Iar altora le va da de gândit şi vor întoarce mintea lor spre alte zări şi viaţa lor se va schimba pentru că Dumnezeu a îngăduit acest semn. A îngăduit ca libertatea acestor oameni să se transforme în semn pentru toţi. Noi nu ştim cum petrec ei acum. Ştim însă că sfinţii sunt în rai, în Împărăţia Cerurilor, în lumină, în dragostea Domnului lor.

Ne rugăm pentru toţi ca dragostea lui Dumnezeu să ne lumineze şi nu să ne ardă. Dar aceasta nu se poate înfăptui dacă nu are parte şi de lucrarea noastră, de colaborarea noastră, de curăţirea inimii noastre de patimi. Nu ne putem curăţa decât prin foc, prin focul rugăciunii şi al primirii cărbunelui aprins al Trupului lui Hristos. Dar trebuie să dorim această curăţire. Să ne spovedim păcatele, adică depărtarea de Dumnezeu, Cel care este lumină. Întunericul va rămâne în urmă. Să nu alegem întunericul, să alegem lumina. Să ne rugăm ca toţi să îşi poată deschide inima către un doctor bun de suflete. Nu vine lumina din întuneric, ci lumina luminează întunericul şi întunericul nu a cuprins-o:

Prin cruce ne asigurăm o biruinţă mai mare şi o izbândă veşnică. Dacă acţionăm după criterii lumeşti, adică împotrivindu-ne, îi dăm, dimpotrivă, celuilalt posibilitatea de a se pregăti pentru un atac mai puternic. Desigur, ar putea spune cineva, că toate acestea : „Să îndurăm, să iubim, să nu ne opunem!” sunt nebunie.

Răspundem că întreaga viaţă creştină este o curată nebunie. Este o nebunie plină de sens ce tămătuieşte dezechilibrul din noi şi nebunia lipsei de sens din lume.

Liber cu adevărat este cel răstignit.

Cel mort nu se teme de moarte.

Nimeni înarmat fiind, n-a biruit frica…

Dacă vezi înaintea ta un duşman şi te aperi, nu eşti liber. Împărăţia ta este din lumea aceasta, cea de nimic. Eşti rob.

(din Vremea Lucrării, de mitropolitul Ierothei al Nafpaktosului)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s