Ciobanul

(cel ce trăiește în armonie cu natura)

Oița Mioarei

Poate că nu ai văzut niciodată un mielușel de-adevăratelea. Câți dintre voi ați pus mâna pe blănița unei oițe? Eu cunosc pe cineva care atunci când era o copiliță, primul lucru pe care trebuia să îl facă dimineața era să se trezească foarte devreme și să meargă să își îmbrățișeze oița preferată, căci altfel aceasta nu vroia să plece cu turma la păscut. Părinții fetiței erau ciobani și au botezat-o Mioara, ca pe o oiță tânără, iar această întâmplare nu s-a petrecut atât de demult pe cât s-ar crede. Sunt doar 30 de ani de atunci și părinții ei poate că au fost ultimii ciobani din munții Vrancei.

Ocupația de cioban

Ocupația ciobanilor este creșterea oilor. În funcție de zonele țării, ciobanul se mai numește și păstor, păcurar, oier, mocan sau baci, iar locul în care are de grijă de oi se numește stână sau târlă.

Ca să o poată face această meserie nu avea nevoie de multă carte, ci trebuia să fie un cunoscător al vieții oilor, dar și al munților, al naturii. Și nu numai un cunoscător, ci un iubitor al vieții în natură împreună cu animalele. Te-ai gândit vreodată cum ar fi să îți petreci timpul prin poieni și munți colindând cu blândele oițe, mai toată ziulica singur în tăcere? Dacă uneori simți că suferi de over-thinking poate n-ar strica să fi o zi cioban.

Ciobanul, pe lângă propriile sale oi mai avea grijă și de oile altora, adică ale sătenilor. Aceștia i le încredințau primăvara, după sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena (21 mai) după care ciobanul pleca cu ele sus la munte, la stâna sa. Acolo oile aveau pășune din belșug, pășteau iarba grasă și crocantă din munți toată vara, până la sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului de pe 8 septembrie. Dar dacă nu începea să ningă încă nu le dădea înapoi sătenilor, ci mai stătea o vreme în apropierea satului cu oile, până la Sfântul Dumitru (24 octombrie).

Pe vremuri stânele aveau mai mult de o mie de oi, și erau îngrijite de șapte sau opt ciobani, conduși de un vătaf. Acesta nu urca cu oile pe munte, ci rămânea jos la stâna din vale unde făcea brânza și o împărțea fiecărui sătean după numărul de oi pe care i le dăduse în grijă. Vătaful era un cioban mai vârstnic, care trecuse prin multe greutăți și de care ascultau toți cu sfințenie.

Robinetul cu lapte

Știm cu toții că oile ne dau lapte, dar te-ai întrebat vreodată cum iese laptele din oi? Ei bine, el se mulge, adică se scoate într-o găleată trăgând încet din pungulițele (ugerele) care se află sub burta oii, ca de două balonașe. Seamănă cu niște biberoane.

Mulsul oilor la stână se face la strungă, care este loc îngust prin care treceau oile una cât una spre a fi mulse de cioban. De aici vine expresia strungăreață la dinții din față. Într-o stână oile trebuiau mulse toate în cel mult 2 ore, de la prima până la ultima. Mulsul unei oi durează între 30 secunde și 3 minute, în funcție de cantitatea de lapte pe care o are în uger.

În fiecare zi oile trebuie mulse de două ori, odată dimineața și odată seara. Pentru o stână de 400 de oi e nevoie cam de patru ciobani ca să nu dureze mai mult două ore toată operațiunea și să poată pleca iarăși toate oile la păscut.

Cu oițele la coafor

Deasemenea oile se și tund o pe an cu niște foarfece mari speciale. Tunderea lânii se face atunci când lâna se îngălbenește jos, la bază. După ce se tunde lâna se strânge într-o singură bucată, ca o coajă de nucă. I se spune și cojoc. După tundere, lâna se face sul, și se pune în pod. Partea de lână mai murdară de la cap și de la coadă se numește codină și se separă de cojoc, fiindcă este o lână de calitate inferioară. Ciobanul trebuia să fie grijuliu și să nu le rănească cu foarfeca atunci când le tunde, nu trebuie să treacă de două ori peste același loc. După tundere vreo 5-6 zile oile sunt mai sensibile și pot să răcească de aceea vor fi duse la pășune mai aproape de stână, iar la 10 zile după tuns li se face o băiță ca să nu facă o boală de piele numită scabie sau râie cum i se mai spune în popor. Pe lângă laptele din care se fac produsele lactate și lâna din care se fac haine și covoare, carnea de oaie este foarte apreciată, mai ales în țările arabe unde nu se mănâncă deloc porc. O oaie poate da până la 7 kilograme de brânză de burduf din laptele ei într-un an.

Un pic de istorie

Postăvăria era un atelier în care se produceau stofele de lână. Pe la anul 1400, de lâna oilor românești țurcane aveau nevoie postăvăriile sașilor din Țării Bârsei, adică Sibiul și Brașovul. Văzând aceasta, ciobanii români au început să crească mai multe oi fiindcă comerțul cu lână le aducea venituri. Însă nu erau deajuns de multe pășuni și fânețe ca să își hrănească oile, așa că au scris o scrisoare domnului Munteniei ca să le dea voie să treacă munții pentru a „văra” la sudul Carpaților. Domnul le-a dăruit acest privilegiu, ba chiar, celor care i-au cerut mai mult le-a dat voie să meargă și iarna până la Dunăre în zonele mai calde cu vegetație. Acești ciobani călători plecau câteva luni pe an și se întorceau primăvara când dădea iarăși iarba pe pășunile alpine. Atunci tundeau oile, vindeau lâna sașilor și urcau la munte.

Această călătorie de câteva luni, care se repeta în fiecare an, se numește transhumanță. Trebuia să cunoști bine drumurile, să te ferești de locurile periculoase. În fiecare zi parcurgeai cam 20 de kilometri, călăuzind alene peste dealuri și câmpii turma de oi care paște și rumegă pașnic tot ce întâlnește în cale. Transhumanța nu este un simplu drum, este o călătorie în căutarea hranei celei mai bune. Gândește-te că meseria ta ar putea însemna mai mult decât un job, o călătorie în căutarea celor care îți hrănesc sufletul: bucuria, pacea inimii, blândețea, răbdarea, înțelepciunea, vorba bună, creația, iubirea, rugăciunea.

Viața de cioban

Să fi cioban nu era o ocupație ușoară. Nici vorbă de confort! Azi mamele le pun căciulițe copiilor să nu răcească chiar și în toiul verii, iar oamenii se tem de intemperiile vremii fiindcă se tem să nu răcească. Mulți dintre noi petrecem aproape toată viața în clădiri sau în mașini. Dar ia imaginează-ți să dormi sub cerul liber, să înduri gerul și arșița, să străbați drumurile prăfuite cârmuind o mie de oi, fără să schimbi o vorbă cu nimeni, să te ostenești cu mulsul oilor de două ori pe zi și să trebuiască să le păzești de fiarele sălbatice dormind iepurește în fiecare noapte? La stână e o singură încăpere. Ce te-ar putea îndemna să privești cu simpatie o astfel de meserie și cum ar putea ea să te inspire ea azi? Ce îi făcea pe oamenii de altădată să o practice și să o iubească? Nu cred că erau nebuni și le plăcea să se chinuiască în zadar, trebuie să fi avut un răspuns la întrebările acestea, chiar dacă nu îl puteau exprima în cuvinte. Vom încerca împreună să facem un efort de creativitate și de imaginație ca să îl găsim.

Cel mai blând animal?

Atunci când m-am apucat să cercetez despre meseria de cioban mai pe îndelete nu mi-am imaginat că ar putea exista și oi sălbatice, dar se pare că și oaia se trage din strămoși fără stăpân. O rămășiță a acestor oi sălbatice este specia actuală de Muflon sălbatic care se mai găsește în insulele italiene Corsica și Sardinia. Omul a îmblânzit-o încă din cele mai vechi timpuri ale istoriei, la început în Orientul Mijlociu, adică în Țările Arabe de azi. Iată deci că oaia este și ea un animal îmblânzit, adică blândețea ei nu este ceva înnăscut, ci dobândit, iar primii păstori au fost acești îmblânzitori de oi sălbătice. Păstorul trebuie el însuși să fie blând, fiindcă nu poți îmblânzi pe cineva dacă ești furios. Poate că ai observat că dacă mama sau tata îți fac observații furioși, furia se va transmite și la tine. Mânia nu are cum să te îmblânzească. Blândețea îmblânzește.

Ultimul cioban

Nu puteam să ocolesc meseria de cioban fie și numai din simplul motiv că strămoșii noștri au crescut oi, dacă nu cumva au fost chiar ei ciobani. Așa este și cazul meu. Pe bunicu îl chema Agapie, iar pe tatăl său, adică străbunicul meu, îl chema Radu. Radu se născuse probabil pe la anul 1875 într-un sat de munte, acolo unde strămoșii săi se retrăsese de-a lungul secolelor din calea jefuitorilor de toate neamurile care cotropeau Țara Românească. Acolo sus în munte se puteau ascunde mai bine de năvălitori. Dar după Marea Unire din 1918, Regele Ferdinand i-a chemat la câmpie și le-a dăruit suprafețe de pământ pe care să facă agricultură și să își câștige mai ușor existența. Așa s-au stabilit în zona de câmpie a județului Buzău în jurul unui sat în care erau și ciobani. La puțin timp după întoarcerea din război, Radu a murit lăsându-l orfan de tată pe micuțul Agapie. De cum a făcut opt-nouă anișori, tatăl vitreg l-a băgat argat la boierul din sat ca să aibă grijă de oile sale, adică l-a făcut un mic ciobănaș. În sat erau doi boieri, unul milos și unul nemilos. Pe bunicul meu l-au dat să ucenicească pe lângă ciobanii boierului nemilos. Aici viața i-a fost grea. Trebuia să meargă cu oile la păscut și să le păzească fiindcă lupii puteau ataca. Așa a și fost într-o seară când fiind trimis de cioban cu oile la păscut s-a așezat să se odihnească și l-a luat somnul. Câinii nu știu ce-au păzit atunci când lupii au dat iama printre oi și-au început să le sfâșie. S-a trezit micuțul Agapie cu un burdihan de oaie care l-a lovit drept în cap și a început să strige după ajutor, dar era prea târziu, lupul deja făcuse prăpăd printre ele. Au venit ciobanii și i-au alungat pe lupi. Sperietura a fost grozavă și, iar apoi a urmat și bătaia crâncenă din partea boierului nemilos. Nu a uita-o până la bătrânețe atunci când mi-a povestit-o și mie. Era o lume aspră cu alte legi decât cele pe care le cunoaștem noi oamenii politicoși de azi.

Această a fost o întâmplare înfricoșătoare care însă nu l-a făcut să se lase păgubaș, așa că a continuat să se ocupe cu oile până mai târziu când a început al Doilea Război Mondial și a fost luat în armată. După război s-a căsătorit, a avut copii, s-au mutat la oraș. Viața a luat alt curs. A fost deci ultimul cioban din istoria familiei mele. Zic asta pentru că eu nu sunt cioban și nu îmi pot imagina că vreunul din copiii sau nepoții mei mei va îmbrățișa meseria de cioban. Sau cine știe? Câteodată istoria se întoarce înapoi.

Agricultori și păstori

Lumea încă de la început s-a împărțit între agricultori și păstori. Se poate spune că a existat chiar un fel de conflict între ei, între stilurile lor de viață. Poate știți istoria de la începutul Bibliei despre Cain și Abel. Cain, agricultorul, l-a invidat pe fratele său Abel care era păstor și l-a ucis. Nu putea fi ca el și în loc să se mulțumească cu propriul său fel de a fi și să fie recunoscător lui Dumnezeu pentru toate, l-a pizmuit pe Abel și l-a ucis. Așa a sfârșit primul cioban din istorie. Un alt ciobanăș din cea mai cunoscută legendă românească, Miorița, și el a sfârșit ucis. Asta nu înseamnă că acesta este ursita oierilor, ci arată că prin felul ei, nu este o meserie lipsită de pericole. Pentru că este specială, ea, naște invidii. Să vedem oare de ce?

Agricultorii sunt oameni ai pământului, care se simt bine să stea locului, să aibă toate ale lor așezate la locul lor, să vadă cămară cu borcane plină pentru iarnă, își întemeiază sate și vor să prindă rădăcini. Sunt statornici și au răbdare în fiecare an să le rodească holdele. Păstorilor însă le place să umble cu turmele lor, cunosc trecătorile și potecile ascunse prin munți, petrec în ploi sau viscol, aduc veștile tainice, se luptă cu lupii și urșii, sfidează căldura unui cămin cald. Nu prind rădăcini într-un pământ anume, ci în tot ce îi înconjoară acolo unde se află și mai ales își iubesc oițele lor plimbătoare. Nu se sperie prea ușor de nimic. Mai degrabă le plac pericolele. Sunt curioși cum vor ieși teferi din ele. Nu sunt obișnuiți să stea prea mult timp într-un singur lor, dar revin an de an în aceleași locuri. Probabil din cauza vieții lor pline de aventuri care mai de care mai palpitante agricultorii sedentari îi pot pizmui uneori pe păstori. Este o presupunere. Tu ce părere ai? Mai bine ar încerca o vreme să se facă ciobani să vadă dacă pot îndura viața de cioban și după aceea nu vor mai fi tentați să îi privească cu invidie.

Tu ce te simți mai degrabă? Agricultor sau păstor? E o întrebare al cărei răspuns te poate ajuta în alegerile tale despre calea de urmat în viață.

Pentru o clipă în mintea păstorului

Mă gândesc la păstor. Este un om cu un toiag care mână câteva sute de oi peste dealuri. Oile îl ascultă cuminți și pasc iarba fragedă în tăcere. Plouă. Încet, domol. Nu se aude decât ploaia. Câinii s-au amestecat și ei printre ele. Se hrănesc din laptele lor în fiecare zi și le simt ca pe niște surori mai mici. Le apără de lupi, de urși. Păstorul stăpânește oile necuvântătoare, dar ele îl iubesc pentru mai mult pentru că le călăuzește către pășunile cu verdeață. Este o meserie despre ascultare și despre liniște. Oile ascultă de cioban, iar ciobanul ascultă vântul, susurul, căderea picăturilor de ploaie. Ciobanul iubește mult singurătatea, dar nu este un om singur. El știe că are grijă de oile oamenilor și purtându-le de grijă, el nu este un om însingurat. El știe ceea ce face, face în slujba sătenilor din vale, a oamenilor. Ciobanul cântă la fluieraș ca să își aline singurătatea și să înveselească oile, dar și fiindcă ascultă de atâta vreme trilurile păsărilor cântătoare și le-a învățat. Îi place să trăiască în armonie cu natura. E casa lui. E tot ce are.

Ciobanul s-a oprit și le privește. Au trecut deja două luni de când a plecat de acasă. În afară de ceilalți ciobani, dacă a mai întâlnit pe cale vreo 3-4 oameni. Câteva vorbe a rostit, puține gânduri i-au trecut prin cap. Doar câteva în fiecare zi fiindcă în fiecare zi, se repetă aceleași mișcări, mânatul oilor la păscut, mulsul. Aici în creierii munților aburii zăpăcelii, ai harababurii din vale, nu se ridică. Niciodată nu se grăbește. Doar atunci când atacă fiarele, fiindcă atunci totul se schimbă, într-o clipită, liniștea se tulbură și trebuie să sară la luptă, împreună cu câinii, să alunge lupii sau ursul. Atunci pacea se transformă în război. Împreună cu fiarele alungă câinii. Apoi iarăși pace. Așa este viața. O vreme pentru pace și o vreme pentru luptă.

Un gând despre „Ciobanul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s