Întoarcerea egumenului Efrem

Acum câțita ani am publicat acest articol în revista Familia Ortodoxă despre întoarcerea starețului Efrem Vatopedinul după lunile petrecute în închisoarea de la Korydallos. Poate unii se vor bucura să îl citească aici pentru prima oară.

„Dumnezeu nu lasă nimic nerăsplătit. Nici chiar pe cele foarte mici. Datorită unui gest neînsemnat în susţinerea părintelui Efrem, am primit în schimb marea bucurie de fi prezent în Sfântul Munte chiar în seara întoarcerii sale din închisoare şi de a îl întâmpina.

Vestea eliberării stareţului am primit-o chiar pe vapor în acele momente când vasul care te scoate din lume începe să lase în urmă imaginea ei şi prin faţa ochilor pelerinului încep să se înfăţişeze primele semne ale unei lumi diferite, mai întâi chiliile de dinainte de arsanaua Hilandarului. Este atunci un moment, după ridicarea ancorei, în care cu în sufletele pelerinilor se întâmplă ceva. Pe măsură ce dispar din orizontul vizual clădirile lumii, hărmălaia voinţelor oamenilor, casele şi restaurantele lor, casa de bilete, ultima cafea şi ultima plăcintă plătite cu bani, părăseşti o lume veche cu obiceiurile şi trăirile ei. Dar încă nu ştii încotro mergi şi ce te aşteaptă pentru că nu vezi nimic din cele ce vor veni. Urmează deci o zonă tampon în care în dreapta este doar marea, iar în stânga versantul verde al unui munte aparent nepopulat. Este momentul acela în care te găseşti oarecum singur în faţa alegerii, o zonă pustie de maximă libertate în care parcă Dumnezeu îţi îngăduie să te mai răzgândeşti sau dimpotrivă să te avânţi în necunoscut ca să-ţi schimbi mintea. Şi am observat că există această delicată schimbare a răzgândirii în pocăinţă, mergem înainte! Şi, aici pe punte, începem să ne gândim sau să povestim altele decât cele de până atunci. Unii aleg să tacă. Iar acestei schimbări, acestei lăsări a omului în aventura voii lui Dumnezeu, El îi răspunde cu o alta: minunile. Dumnezeu deschide ochii fiecăruia spre a le vedea. Astfel şi de acum înainte fiecare pelerin începe să trăiască minunatul său drum prin Sfântul Munte şi să simtă că fiecare pas se face sub Acoperământul Maicii Domnului. Începi să simţi că nu mai ai nevoie de nimic altceva decât să te laşi în grija ei.

Vaporul pluteşte despicând văzduhul încă ceţos. Continui lectura din cartea avvei Dorotei cu singurul capitol rămas necitit de anul trecut despre viaţa ucenicului său, Dositei. Mă foloseşte mult: „uneori când aşternea paturile, văzând pe fericitul Dorotei trecând îi zicea: Doamne, gândul îmi zice că aştern bine. Iar fericitul îi da răspuns: vai de tine, frate, că iată te-ai făcut slugă bună şi slujitor, dar nu şi călugăr bun.” Şi mă întreb de ce oare nu l-am citit până acum, în toţi ani aceştia de când am cumpărat cartea, şi sunt vreo 16 ani de-atunci. Dar de câte ori îl începeam mă opream după primele rânduri.

Şi iată că pe mal se văd deja zidurile Mănăstirii Dochiariou. Un monah care trăise câteva luni în această mănăstire ne relatează despre viaţa îmbunătăţită a celor de acolo, o comunitate de fraţi în Hristos care scriu file de pateric în zilele noastre prin vieţuirea lor. Tot el ne spune despre cum se face că dacă vrei să ajungi la mormântul lui Gheron Iosif cu siguranţă te vei rătăci pe cărările de la Nea Skiti şi că este minunat faptul că s-a păstrat nemodernizat, fără termopane, că duhul de nevoinţă şi rugăciune al părintelui se face simţit acolo.

Unul din grupul nostru acceptă pe loc propunerea părintelui Dositei de a merge în această parte a Sfântului Munte acolo unde a vieţuit Gheron Iosif. A schimba traseul, a-ţi lăsa împreună mergătorii pentru o altă cărare, nu este o dramă în Sfântul Munte, ci face parte din răspunsul dat unei chemări. Pentru acela chiar aşa s-a dovedit a până la sfârşit, dar aceasta este o altă istorie. În acel moment îmi dau seama că monahul purta chiar numele lui Dositei ascultătorul, ucenicul avvei Dorotei, nu altul. Odată intrat în cărările Sfântului Munte nimic nu mai este întâmplător.

În această năvală de întâmplări înveselitoare am aflat vestea că stareţul Efrem se întoarce din închisoare chiar în acea seară, iar noi vom acolo să-l primim. De ce ni se pare uneori că Dumnezeu întârzie să răspundă?!

Cei trei rămaşi, am ajuns cu bine la chilia românească unde urma să înnoptăm. Am fost poftiţi pe o verandă descoperită, trataţi cu kerasma locului, dar şi cu mireasma reavănă a muntelui şi cu ciripit vesel de păsărele. După puţin timp, a venit părintele stareţ. Am luat binecuvântare şi ne-am aşezat în jurul mesei, unii lângă alţii. Acum se va petrece ceva de neuitat, un lucru care să ne adâncească şi mai mult în înţelegerea distanţei între lumea din care venim şi cea în care putem să intrăm, dacă voim. Pe scaun, cu capul plecat părintele nu spune nimic, nici noi nu îndrăznim a zice ceva. Tăcere. Mi-aduc aminte de începutul Unei nopţi în pustia Sfântului Munte: să te zideşti prin tăcere. Tăcerea este glasul veacului ce va să vină. Şi altele. Gânduri! Greu de suportat această tăcere! Dar cum altfel să auzi glasul tainic al Domnului, cum altfel să înţelegi ceva din cele ţi se grăiesc. Uşor-uşor tăcerea a devenit suportabilă, apoi plină de putere, apoi plină de vindecare, un balsam, o ţară, un hotar şi pentru cine vrea – o strămutare. Nu ştiu cât a durat, n-are importanţă. Ne-a arătat însă ceva cu totul folositor: ca să poţi primi un dar de preţ trebuie ca înainte să te pregăteşti, să cureţi pe cât poţi inima de gânduri. Această tăcere a fost un dar de învăţătură făcut nouă de părintele stareţ.

Venirea egumenului Efrem s-a anunţat pe seară pe la ora 21. În centrul mănăstirii Vatopedului este o piaţetă, poate că are aspectul unui mici cetăţi din împărăţia romeilor. Aici parcă alunecând pe văi din crăpăturile munţilor încep încet-încet să se scoboare monahi, fraţi, părinţi. Este o adunare bucuroasă care se încheagă într-o aşteptare. Dar nu se simte nicio nerăbdare, ci mai mult o bucurie a întâlnirii cu fratele tău, căci bine le este fraţilor să e împreună. Primesc încă un dar nepreţuit – fratele meu după trup, apare şi el, coborât de la o altă chilie a Muntelui. Alt cadru mai frumos pentru o întâlnire cu el nu aş putut găsi.

Starea de spirit a fost într-adevăr asemănătoare aceleia a aşteptării învierii. Sau bucuria unei altfel de întoarceri decât în parabola Fiului Risipitor, căci aici tatăl este cel care se întoarce acasă după o peregrinare în suferinţă şi batjocură. Aşa că din plecarea genunchilor Postului Mare vreme de câteva ore ne vom muta sufletele în atmosfera luminoasă a Învierii. Cu lumânări aprinse ne pornim spre portul Mănăstirii. Promontoriul s-a umplut de oameni. Şalupa poliţiei cu girofaruri se apropie şi acostează. Părintele Efrem coboară şi înaintează. Cum să fac să îl văd? Mă sui pe un stâlp de er şi reuşesc să îl privesc când trece prin dreptul meu. Atunci mi-am adus aminte de Zaheu cel mic de statură. Apoi am intrat în mulţime şi am încercat să iau o binecuvântare, dar n-am reuşit atunci.

Părintele Efrem a fost primit cu multă dragoste, aşa cum un tată iubit este aşteptat de copii săi acasă după o lungă despărţire. Îmbrăţişându-i pe toţi cu privirea şi toţi îmbrăţişându-l, păstrând cuviinţa chipului îngeresc, neieşindu-şi din piele de bucurie, întâlnirea dintre monahi şi stareţul lor a fost mai mult tainică şi şi-a văzut adevăratul chip în slujba de mulţumire săvărşită imediat după intrarea cu alai în mănăstire. În timpul acesteia m-am nimerit aproape de părintele şi l-am văzut lăcrimând de două ori, prima oară atunci când s-a rostit cuvântul Filantrope, adică Iubitorule de oameni. A doua oară la scurtul cuvânt ţinut din jilţul egumenului, dar din care nu am înţeles prea mult fiind în limba greacă.

Apoi cu toţii am fost invitaţi în sala mare a mănăstirii, numită Synodicon, unde părintele Efrem a ţinut o sinaxă despre petrecerea sa în închisoare. Aici solemnitatea slujbei a făcut loc naturaleţii unei întâlniri cu prietenii, istorisirilor minunilor petrecute cu oamenii din închisoare, pe care părintele i-a spovedit, punându-le început bun vindecării su eteşti.

Cu 7 luni în urmă îl văzusem în acelaşi loc la o altă sinaxă. Temniţa părea că nu l-a schimbat deloc, acelaşi zâmbet ghiduş, aceeaşi împăcare pe chip aceeaşi stare simplă şi vivace. Îmi vine în minte Gata am fost şi nu m-am tulburat (Ps. 118). N-am găsit loc pe scaune şi am stat în picioare lângă uşă, dar n-am regretat căci la ieşire părintele a trecut chiar pe lângă mine şi am reuşit să îi sărut dreapta.

A doua zi a urmat o întâlnire numai cu mirenii din care cred că am înţeles totuşi două lucruri, cam aşa: De ce suntem împreună acum, de ce venim la mănăstire şi ne rugăm împreună cu monahii, mâncăm împreună cu monahii, de ce stăm împreună? Pentru că rostul mănăstirii este să creeze atmosfera duhovnicească în care să putem dobândi harului Duhului Sfânt. Ce rost are să auzim, să citim cuvântul lui Dumnezeu? Aşa cum un sportiv, un boxeur, mănâncă mâncare bună ca să alerge bine, să lupte bine tot aşa şi noi ne hrănim cu cuvântul lui Dumnezeu ca să ne luptăm bine lupta cea duhovnicească, războiul cu gândurile.

Ca gest repetat de câteva ori l-am auzit pomenind un cuvânt şi arătând spre cap cu degetul: logismoi (gândurile). Cred că spunea că acestea ne strică, ne îmbolnăvesc şi că în lupta cu ele stă taina reuşitei noastre. Cred că o spunea în legătură cu acei oameni pe care i-a întâlnit în închisoare şi care au nevoie de tămăduire, dar cine nu este bolnav?

În timpul acestei cateheze, m-a mirat un lucru: cât de degajat se adresau mirenii stareţului cu întrebări. Cred că într-o situaţie similară noi românii am tăcut mâlc. Dar fiecare neam cu darul său.

A doua zi, după săvârşirea dumnezeieştii Liturghii, se încheia şederea noastră în mănăstirea egumenului Efrem. Trebuia să plecăm. Oare cui şi cum să mulţumim? Tot psalmistul ne vine în sprijin atunci când răspunde uimirii sale: Cum voi răsplăti eu Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?

Şi totuşi am căutat un om ca să mulţumesc. La îmbarcarea în viteză în maşina cu motorul pornit reuşesc în ultimul moment să mă îndrept spre exigentul părinte arhondar care verifica ca nimeni din cei ce trebuiau să plece să nu rămână şi să strig: Efharisto para poli! Strigătul de răspuns nu putea altul decât ca cel al psalmistului: O Kirios! Domnului să mulţumim.

Multe altele ar fi de spus, dar nu toate încap aici şi nu toate pot fi povestite. Odată un cerşetor îmi bătea insistent în parbriz, am deschis şi i-am dat un bănuţ, o nimica toată. La care el a reacţionat exagerat de bucuros, ţopăind şi strigându-mi: Domnul să te comenteze! Dacă am reuşit să atragem atenţia lui Dumnezeu chiar şi printr-un gest mărunt atunci răsplata Sa este nemăsurată.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s