Inadecvarea la cetate a românilor?

Revin la tema care mă preocupă în ultima vreme. Astăzi m-a sunat o foarte bună prietenă care îmi spunea că ar dori să mai dezvolt un pic tema vocației idioritmice a românilor, a predispoziției noastre pentru deliciile singurătății ca harismă sau de ce nu am putea-o numi chiar inadecvarea la cetate. Prietena mea este o româncă care a trăit vreme de 30 de ani în Cetatea Cetăților și toată viața ei s-a desfășurat și înfășurat pe aceste întrebări: ce caut aici, sunt aici sau nu sunt? Unde trăiesc cu adevărat? În cetate sau în afara ei? Nădăjduiesc să își găsească răspunsul personal la fel ca întreaga lume românească care caută încă și nu găsesște.

Încerc să explic un pic pentru ea și pentru cine mai vrea să citească.

Iată asculți o doină sau altă muzicalitate veche românească și îndată intră în tine un dor aparte către lăuntru și poate simți ceva nedefinit ca o străpungere, dar dacă nu este bine înfrânat acest dor el se poate transforma în sentimentul mioritic că odată cu moartea s-a terminat cu viața. Personal însă nu mă regăsesc deloc în nunta ciobanului mioritic. Mi se pare o încercare de a supraviețui în viața de aici, de a o prelungi, din temerea că ea se va termina fără să continuie.

Și atunci mă întreb ce-am trăit noi românii acolo în munții aceia vreme de 1000 de ani, ce lucruri înfricoșătoare care ne-au marcat pînă azi? Am trăit o părăsire și o singurătate pe care nu am înțeles-o până la capăt și poate o sperietură grozavă care ne-a făcut să deturnăm sensul grandios al singurătății într-o stare nedeplină. Nu știu, dar mă gândesc să nu fi deturnat marea șansa a înstrăinării, a păcii din pustia inimii, într-o orfanitate psihologică. Mi-aduc aminte cum îmi spunea cu mirare un profesor polonez ceea ce sesizat când a venit la București pentru prima oară: o anumită vulnerabilitate în privire, tipică românilor, un fel de teamă care se vrea superioară, dar care caută ceva pierdut împrejur pe care să se poată sprijini. Să fie privirea orfanului? Neputința noastră de a trăi sub o stăpânire, dar mereu stăpâniți de alții, oare nu este această neasumare a condiției de fiu.

Nu suntem orfani. Ne credem însă orfani. De ce nu putem fi stăpâni peste viețile noastre? De ce trebuie neapărat să căutăm în afară un stăpân? Stăpânul este înlăuntrul nostru, dar nu cred că am înțeles asta. De pildă: alegerile de ieri, de ce ne stârnesc atâta milă?

Oare n-ar trebui trebuie reparat ceva aici? Un reglaj foarte fin, o trecere de la mioritic la niptic, de la depresie la bucuria pocăinței. Văd un mare potențial în această lucrare. Oare nu este vorba de un bemol care ar putea să regleze o întreagă istorie? Mă gândesc că obștile sătești or fi fost și el un răspuns temporar la această nevoie. Ce-or fi fost obștile sătești, aceea formă de organizare care permitea viața inimii în cadrul unei minime organizări? Nu știu, poate amestec lucrurile și nu sunt foarte clare întrebările, dar poate cineva se va folosi de gândurile acestea.

Am putea folosi o comparație cu grecii. Sigur o să îmi fac niște dușmani dacă afirm limpede că iubesc grecii și poporul grec din toată inima mea și îmi pare rău de românii care au avut experiențe negative față de ei sau interpretări negative ale unor experiențe în realitate pozitive. Personal, mă simt născut la fel de mult din părinți greci ca din părinți români. Și oricum de la un punct încolo, știm bine de la Apostol, că distincțiile acestea nu mai funcționează deloc. Cu siguranță fiecare are motive personale și probleme există peste tot, nu idealizez deloc, dar încerc să evidențiez ceea ce ne poate da o idee pentru a ieși din impas, ca români.

Deci grecii, au dezvoltat cetatea și se simt bine în ea. Este modul lor solar de existență, mediul lor natural de expresie, chinovial. Mă impresionează continuitatea narării în areopagul lor, locul public în care se întâlnesc pentru poveste, pentru expunerea experiențelor. Nu doar că lexicul le permite și pot mânui dibaci cuvintele pentru expunerea conținutului, dar au dezvoltat, ca și alte popoare, o anume retorică a comunicării sociale. Se ridică, pun întrebarea cu claritate, dând și un exemplu, și apoi așteaptă răspunsul. Sau altă remarcă, povestea reușește să se exprime într-un interval dat, predictibil și unanim acceptat în comunitatea narațiunii. Mai rare divagațiile îndelungi care nu duc nicăieri și se pierd undeva spre non-sens.

Mi se pare că noi reușim mai greu acest lucru, dar nu vreau să conotez negativ această neputință, ci încerc să înțeleg că poate avem o altă așezare, altă chemare decât marea chinovie, organizarea statală centralizată, în care mi se pare că am eșuat, cel puțin până acum. Poate avem o chemare spre mai puține cuvinte. Avem altceva de descoperit.

Marea chinovie, statul, este un model pe care l-am ales, atunci când ne-am pornit în căutarea unui stăpân pe care niciodată nu l-am acceptat până la capăt și mă întreb dacă nu aici stă drama noastră. Mă întreb dacă nu ar fi o soluție să ne mulțumim cu ceea ce suntem de fapt, niște locuitori ai pustiei, ai pădurii, care nu ne vom aduna în mari catedrale (iată acum chiar încercăm din răsputeri și am scris chiar și un articol în care am încercat să recuperez sensul măreției Catedralei Mântuirii), ci în spații mici, bisericuțe luminate, doi sau trei în numele lui Hristos.

Chinoviile mari la români par a se sparge repede. Nu rezistă mult. Iar dacă rezistă, de fapt nu sunt organizări chinoviale. Cea mai mare mănăstire românească de pe vremuri ca număr, dacă nu mă înșel, Văratec, avea vreo 400 de măicuțe, dar era idioritmică. Maicile trăiau într-un sat de fapt, chiar dacă mănăstiresc.

Trebuie exploatată această idee. Și interogată validitatea asimilării noastre în marile centralizări de tip UE sau București sau modelele de propășire de tip multinațională sau orice altă comunitate care simulează spațiul liber cum este chiar cea unde scriu acum. Acest web.

Nu suntem orfani, avem un tată, pe Dumnezeu, care se află înlăuntru. Nu trebuie căutat cu privirea temătoare în afară.

Să ne mai gândim. O să mai scriu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s