Singuraticul (cel ce merge direct la țintă)

Te întrebi acum, ce fel de meserie dispărută o mai fi și asta? Lucrătorul singuratic?!

Îți spun eu, există cu adevărat și mă întreb și eu, la rândul meu, dacă nu cumva chiar aceasta este ocupația ta actuală, dacă nu ești unul dintre ei. Azi mai sunt puțini în lume, îi numeri pe degete, dar fără ei nu se poate, fiindcă că datorită lor planeta întreagă stă așa atârnată în văzduh și nu cade în gol prin Univers. Se vede treaba că e cea mai importantă meserie dintre toate.

Singur cu inima ta

Poate mă întrebi de ce singuraticii sunt pe cale de dispariție? Ehee, răspunsul este foarte simplu: pentru a deveni singuratic trebuie să începi devreme pregătirea. Și cine mai are azi timp să învețe o meserie? Azi lipsește timpul. Parcă azi nici nu e azi, parcă ar fi deja mâine, așa repede fuge timpul.

Și în plus când să înveți meseria de singuratic dacă niciodată nu ești singur. Dar nu singur în cameră sau singur-supărat, ci singur cu suflețelul tău. Tot timpul ești înconjurat de fenomene din afara ta, ca niște musculițe sâcâitoare care te bâzâie. De când te trezești iei telefonul în mână și începi să fii social, în rețele sau în discuții pe whatsapp sau pe Insta. În mașină cântă radioul, fereastra cu Youtube-ul stă mereu deschisă, acasă mare-i plasma, când alergi în parc ai căștile pe cap, când înveți asculți muzică, la școală hărmălaie cât încape, când aștepți la dentist sau la cumpărături se găsește și pe acolo câte-un televizor, când dormi ai vise, când ești trist ești trist, când vorbești cu cineva te întrerupe altcineva, concluzia e una singură: niciodată nu ești singur numai cu inima ta. Mereu e altcineva pe fir sau…poate că niciodată nu e nimeni. Nici măcar tu. Lipsești din tine, ești mereu în altă parte. Ești de negăsit. Când să mai faci cunoștință cu tine însuți? Toată lumea vrea să te amuze, dar degeaba. Și nici de unul singur nu poți să stai. Te sperii și vrei să fugi. La fel mi se întâmplă și mie, ca și ție. Ce-i de făcut?

Păi cred că ar trebui să reînvățăm împreună această meserie. O poate practica oricine, iar răsplata muncii este uriașă. Salariul este colosal. Te face multimiliardar, posesor de perle și mega-diamante. Descoperi o lume nebănuit de miraculoasă care se află atât de aproape de tine. Este în tine.

Cu ce se ocupă singuraticul?

Oh, îmi e atât de greu să îți descriu o meserie atât de străvezie. Dar voi totuși voi cuteza să o fac:

Oamenii se ocupă cu foarte multe lucruri. Vorbesc, călătoresc, muncesc, se joacă, mănâncă, visează, plâng, respiră, dar puțini chiar știu ce fac, puțini își dau seama că în același timp mai fac și o altă meserie, care e permanentă, însă nevăzută. E atenția lor cea mai fină care se plimbă neîncetat. Acel fulger al minții cu care străbate galaxiile într-o clipă. Ia spune-mi poți să oprești mintea, poți să ții în loc gândurile?

Singuraticul însă se așează într-un fel de cetate a sufletului său ca să poată observa mintea cum zboară de colo-colo. La început se amuză. Încearcă să o oprească, să o golească de gânduri, dar nu poate nicicum. Bine, fă, ce vrei! îi spune la un moment dat minții. Dar să știi că am să te urmăresc. Ești ca un fluture năzdrăvan care se așează când pe o floare, când pe alta, și-și pudrează aripile cu polen. Dar uneori te întuneci și te murdărești, te prefaci în muscă, și tragi cu trompa din gunoaie o zeamă neagră. Ahaa, acum încep să înțeleg. Deci, pe ce te așezi fluturaș al minții mele, în acel lucru te și transformi, te colorezi în culoarea lucrului aceluia. Și mai văd ceva, că și eu mă colorez la fel ca tine. Deci unde ești tu fluturașul meu acolo sunt și eu.

-Ia, uite-l! E prima oară când îmi văd fluturașul zburând. Fiecare copil are un fluturaș al lui. Dar numai singuraticii îl văd aievea.

Singuraticul, stăpânul tuturor gândurilor

Singuraticul înaintat în meserie nu este orb, el are multe perechi de ochi. Când lucrează cu mintea el vede gândurile cum vin și se duc. Pe cele rele, le alungă. Uneori le alungă pe toate, chiar și pe cele bune, fiindcă vrea să își vadă inima cum bate tainic, dincolo de perdeaua neliniștită a gândurilor. Dar pe lângă gânduri, singuraticul își păzește și cele cinci simțuri. Adică nu se uită oriunde, nu privește orice, fiindcă fluturașul se ia după privire și intră în locul acela și se rătăcește. Nu trage cu urechea la orice zvon, nu adulmecă orice duhoare, nu gustă la întâmplare sticlele pe jumătate goale, poate fi otravă!, și nu pipăie orice tăiș de lamă. Se stăpânește și își stăpânește cu delicatețe gesturile.

Fluturașul trebuie să stea în casa lui, adică în mine, în corpul meu și să îl păzească. De-asta îmi zicea bunica când mă împiedicam: „-Uite-te pe unde umbli! Unde-ți zboară mintea?”

Această meserie se face din om, în timp ce toate celelalte meserii se fac în afara lui. Toate meseriile omul le face fiindcă le vrea, însă pe aceasta vrei nu vrei, o faci. Mintea ta lucrează neîncetat, pentru că este ca respirația sau ca bătaia inimii. Nu poate sta locului. Dacă se oprește, mori. Urmărește-o un minut fără să intervii și ai să te amuzi de vagabondajul ei. Dar e serioasă treaba.

Un om mare are cam 60.000 de gânduri pe zi. Adineauri s-a gândit la meciul de diseară, apoi mintea lui a fost în lună, iar acum aleargă după o musculiță care a intrat în bucătărie, după aceea este cu un prieten la o terasă, iar peste șase secunde va fi deja în China…Deci această meserie oricum o ai, doar că nu ești conștient de ea. De ce să nu o practici conștient? Oricum mintea ta lucrează neîncetat. Se hrănește neîncetat cu imagini. Singuraticul este acela care dorește să știe unde îi stă mintea și să fie el stăpânul ei. De exemplu, conduce o mașină, este șofer, cu creierul face diverse manevre, pune frână, observă la un moment dat o bătrânică cu o praporniță (un fel de geantă de pe vremuri) și o ocolește, dar în timp ce conduce mintea îi zboară pe alte meleaguri. Unul se gândește la copii, altul la o iubită, altul la întâlnirile de afaceri pe care le-a stabilit pentru mâine, altul face planuri cum să se răzbune, altul vrea să ajungă președinte. Fluturașul zboară, dar mașina merge înainte.

Frăția singuraticilor

Singuraticii nu se simt niciodată singuri. Când nu e băgat în seamă sau nu este lăudat nu se întristează. Singuraticul nu intră în conflicte, fiindcă acolo unde trăiește el nu sunt dușmani. El mărturisește totul limpede, ce este Da, Da, ce este Nu, nu, fiindcă nu are teamă. Vorbește limpede pentru că nu are nimic de ascuns. De aceea el nu e obligat să mintă niciodată. Nu se împiedică de contraziceri. El vrea să descopere ce se află în adâncul inimii sale. El nu își imaginează nimic, nu are impresii care să îl întristeze, nu are vise urâte. Privește lumea numai prin proprii săi ochi și nu vrea să fie la modă. Nu cerșește atenție, fiindcă are tot ce îi trebuie înăuntrul lui. Și tocmai fiindcă are totul din belșug, atunci poate să ofere și altora. Așa că el dăruiește atenție celor care au nevoie. Singuraticul oferă atenție celor singuri.

Nu se atașează de nimc peste măsură. Se simte străin chiar și în patria sa, și în același timp este acasă în orice patrie. Este liber ca o pasăre care zboară sus. Dar chiar și în colivie de l-ai închide nu se simte întemnițat. El nu crede tot ce îi spun simțurile sale. E ca o mare liniștită. Singuraticul nu suferă de singurătate, fie de-ar trăi în creierii munților, dar nici de aglomerație nu se plânge fie de-ar locui la bulevard în buricul târgului.

Singuraticii se recunosc între ei, chiar dacă nu s-au văzut niciodată. Fluturașii lor se văd când se întâlnesc și se bucură și atunci aud cântări line cum vin din inima celuilalt. Uneori plâng de bucurie și de multă pace, dar de obicei tac. Se îmbrățișează între ei, fără cuvinte rostite. Parcă se cunosc de când lumea. E meseria lor care îi face asemenea.

Secretul singuraticului

Dar care este secretul singuraticului? De unde își trage puterea? Deși alungă toate gândurile, totuși privește spre ceva. Acesta este secretul lui. El repetă în continuu cinci cuvinte tainice. Când este singur le zice cu voce tare, când nu e singur le zice în șoaptă, iar când nu poate nici așa, atunci le zice în gând. Are o bucurie ascunsă și uneori este chiar vesel, dar nimeni nu știe de unde îi vine bucuria sa ascunsă.

Nu caută fericirea și nici plăcerea. El caută adevărul înlăuntrul său, în inima sa. Are nădejdea că în inima sa se află o lumină curată, nesfârșită, fără de început. O lumină la care va ajunge într-o bună zi, dacă o urmărește cu stăruință. Luminii aceleia îi mai spune și dragoste.

Finalul final

Are mereu o veselie ascunsă ce i se citește pe chip, însă nimeni nu știe de unde izvorăște în ochii săi această odihnă. Poate din nădejdea că în adâncul inimii lui se află o lumină nesfârșită, fără de început, pe care o va descoperi dacă o va căuta cu stăruință. Luminii aceleia i se mai spune și dragoste.

Astfel dorința mea cea mai mare este ca, într-o bună zi să ne întâlnim pe stradă și să ne recunoaștem de îndată fără cuvinte, ca doi singuratici ce nu sunt niciodată singuri.

Un gând despre „Singuraticul (cel ce merge direct la țintă)

Lasă un răspuns la Aila Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s