Copistul (cel care urmează un model)

Ce este copistul și cum au apărut copiștii

Dacă ar fi trăit în zilele noastre copistul ar fi fost privit ca un om tare ciudat, pentru că azi toți vrem să fim speciali, unici, originali. Ne dorim să nu fie nimeni ca noi, să ne afirmăm personalitatea în fața lumii. Dimpotrivă în meseria de copist trebuia să fii atât de lipsit de orginalitate încât toată ziulica să nu faci nimic altceva decât să copiezi pe un altul dinaintea ta. Vom vedea despre ce fel de copiere este vorba.

Scrisul a fost inventat acum aproape 5000 de ani în Orientul Apropiat, mai precis în orașul Sumer din Mesopotamia, teritoriul așezat între cele două fluvii, Tigru și Eufrat. De atunci și până astăzi, oamenii s-au folosit de scriere ca să țină minte lucruri, ca să transmită informații sau ca să inventeze povești. La început era foarte simplu, desenau pe niște tăblițe de argilă un fel de propoziții scurte despre conducerea orașului, despre schimburile economice dintre ei sau despre religie. În timp însă lucrurile au evoluat, locul tăblițelor l-a luat papirusul, un material asemănător hârtiei fabricat dintr-o plantă care crește în Egipt, penru ca apoi, din Evul Mediu, acesta să fie înlocuit cu pergamentul, o foaie moale realizată din piele de oaie, capră sau vițel, care tăbăcită cu măiestrie devenea chiar foarte fină. Abia mai târziu, s-a răspândit folosirea hârtiei, care se fabrică dintr-o pastă din celuloză, miezul fraged al trunchiurilor de copaci. Filele din aceste materiale erau îndoite, legate în fascicule, puse unele peste altele și cusute la cotor. Iată deci ce simplu pare să faci o carte! Dar e o singură carte! Una singură! Ce facem cu o singură bucată, câți oameni o vor putea citi dacă o vei împrumuta?

Aici e problema, că e nevoie de mai multe bucăți. Cum facem să avem două sau nouă? După inventarea tiparului, pe la anul 1450, știm că ele se reproduc în tipografie prin multiplicare cu o mașină care poate să tipărească cu o viteză incredibilă de zeci de mii de coli pe oră. Înainte însă fiecare carte era copiată prin rescriere de mână, cu peniță și cerneală, de către un om, un copist. Dacă avea și ilustrații, trebuia să existe și un ilustrator care să copieze desenele. Și acum mă opresc și te întreb, cum crezi că arăta o lume în care cărțile, uneori de sute de pagini, erau scrise de mână, ca niște caiete? Haide scoate din bibliotecă cartea ta preferată, și începe să copiezi pe o foaie câteva pagini. Ce simți? Trec prin mâna ta ca printr-un fir gândurile autorului? Poți copia în continuare sau îți vine să schimbi pe alocuri cuvintele?

Citește textul din carte, apoi și ceea ce ai copiat tu? Ai vreun sentiment aparte când îți citești literele făurite de mâna ta? Cui simți că aparține acum textul, autorului care a scris cartea sau ție care ai transcris cuvintele? Citește-l apoi cu ochii altei persoane, a unei prietene, apoi cu ochii mamei sau al unui cititor oarecare căruia i-a picat în mână manuscrisul tău? Vei vedea că de fiecare dată îl vei „citi” într-un fel „altfel”. E ca și când în fața unui tablou ai pune ochelari diferiți și s-ar vedea alte culori. Este mintea fiecărui om care filtrează lumea prin sita proprie.

Ce calități ar trebui să ai pentru a fi un bun copist? În primul rând să poți îndrăgi ceva care nu este al tău încât să dorești să îl imiți. Să dorești ca lucrul acela bun să se răspândească pentru a îl putea avea și alții. Să îți dai seama de valoarea lui, de munca și talentul cu care a fost produs și să te abții să îl critici inutil ca să îl modifici. Pur și simplu să îl repeți. Din păcate lucrul acesta, în zilele noastre, a fost uitat aproape cu desăvârșire. Puțini mai au modestia de a copia și de a transmite mai departe neschimbat ceea ce au primit. Poate fi o idee, o carte, un comportament, un limbaj, o virtute, o artă pe care o vezi la altcineva, de care ți se lipește inima și vrei să o faci cunoscută lumii întregi.

Viața de copist este o viață între autor și cititor. Primești mesajul și îl dai mai departe. Dar nu e doar atât, fiindcă prin tine trec înțelesuri, trec gândurile și chiar viața scriitorului. În plus dacă copiezi aceeași carte de multe ori la rând, fiindcă se putea întâmpla și asta, tu nu te plictisești fiindcă ai șansa să o aprofundezi. Mereu descoperi lucuri noi din cele care păreau deja știute. De câte ori nu ai privit același cer și de fiecare dată parcă ai înțeles ceva nou, ce nu înțeleseși înainte. Odată i-ai văzut nuanța străvezie, altă dată profunzimea, altă dată nemărginirea, altă dată opacitatea, altă dată seninătatea. Mereu te-ai minunat de chipurile lui.

Viața de copist este o viață de migală. Sunt unii oameni cărora, prin natura lor, le place să facă lucrurile cu minuțiozitate, să le știe puse în sertărașe bine definite, ordonate. Să nu se risipească în multe, ci să lucreze cu atenția întreagă doar în fața lor, absorbiți de munca lor. E ca și când ai trăi într-o cetate, apărat de ziduri groase cu porțile bine închise. Te simți în siguranță maximă atunci când caligrafiezi, este lumea ta mică, dar pe care o stăpânești și în care îți găsești pacea. Migala îți aduce această siguranță. Te rog gândește-te la aceste lucruri atunci când îți vei alege meseria. Dacă îți place siguranța, s-ar putea ca o meserie migăloasă, ca aceea a copistului să ți se potrivească de minune.

Uneori copistul lucra în cămara, iar alteori erau ateliere mari de până la 40 de copiști, denumite Scriptorium, în care trebăluiau cu toții. O astfel de descriere o găsești în cartea lui Umberto Eco, „Numele Trandafirului.” Povestește aici cum unii pregăteau pergamentul frecându-l cu o cretă specială, alții îl liniau pentru ca scrisul să fie drept apoi copiștii scriau textul, după care urmau alții cu talent la desen, care îl iluminau, adică îl ilustrau. Dar câteodată un singur lucrător realiza toate aceste lucruri. Încercau să lucreze cât mai mult pe timpul zilei, lângă fereastră la lumina soarelui, pentru că se știa că copierea la lumina slabă a lumânării aducea durere de ochi. Aveau lângă ei, pe mese, sticluțe cu cerneluri, penițe fine, pe care niște călugări le ascuțeau cu cuțite ascuțite, cotiere și prafuri de uscat cerneala. Cernelurile stăteau în călimări și puteau fi de aur dar și alte culori. Pe lângă pergamentele normale erau și unele de lux, care se numeau foi de vellum, un fel de rege printre pergamente. Acestea erau lustruite cu piatră ponce și catifelată cu cretă, iar pentru ca foaia să fie mai bine întinsă se bătea cu un ciocan.

Te rog tare mult, copile, să nu disprețuiești meseria de copist. El pare că face o lucrare fără importanță, o imitație, dar nu este deloc așa. Dacă îți alegi un model bun și îl urmezi, un profesor de pildă, un tată sau o eroină dintr-unul din domeniile vieții nu înseamnă că ceea ce vei realiza nu are valoare. Și va veni și vremea când vei putea adăuga și tu ceva în plus față de moștenirea primită.

Știai că în tine, chiar în clipa aceasta, se desfășoară un act de copiere grandios? În corpul tău chiar acum mii de celule noi apar și le înlocuiesc pe cele care mor. Însă în fiecare celulă trebuie să se copieze fără greșeală același text despre tine, care se numește ADN și conține 30.000 de gene, adică toate informațiile necesare ca tu să arăți așa cum arăți: înălțime, voce, culoarea părului, a ochilor, dacă ești timid sau mai îndrăzneț și toate, absolut toate, celelalte trăsături ale tale. Dar dacă cumva copistul din corpul tău nu mai este atent, sau este obosit sau pur și simplu se răzvrătește împotriva modelului atunci se poate strecura o greșeală în acest proces de copiere. Din păcate această greșeală de copiere este gravă iar corpul atunci se îmbolnăvește.

Noi oamenii nu suntem perfecți, dacă privești la mersul și la chipurile oamenilor pare că suntem creați după un model perfect, cu care însă cu greu reușim să ne asemănăm. Încercăm să asemănăm cu acel chip desăvârșit dinlăuntrul nostru și totuși adesea nu reușim. Asta pentru că nu am învățat încă să fim niște buni copiști. Să cauți cu orice preț originalitatea sau progresul nu e neapărat cel mai bun lucru. Eu unul nu m-aș feri de imitarea lucrurilor deja bune.

Cuvântul provine din limba latină clasică în care copia înseamnă abundență, belșug. A copia un text adevărat sau a te asemăna cu un model valoros, înseamnă că îmbogățești lumea aceasta în bine, primești o tradiție viguroasă.

Iar eu sunt plin de speranță, fiindcă peste ani se va găsi un mic copist, care fascinat, privindu-te, te va întreba: „-Domnule, semănați cu Cineva extraordinar, aveți o clipă? Aș dori să vă copiez.”

Un gând despre „Copistul (cel care urmează un model)

Lasă un răspuns la alinaelenanistor Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s