Geamgii și Ferestruici

Lumea meseriilor dispărute. Introducerea pe larg

Începem cu o poveste. De fapt cu două povești, care se întâlnesc.

O privire salvatoare

Ca mulți dintre voi și eu am crescut la bunici. Nu este neapărat o tragedie. Pe bunica mea o chema Elena și până la vârsta de cinci ani a avut grijă de mine întocmai ca o mamă. Pentru asta a trebuit să renunțe la locul ei de muncă și să se ocupe doar cu meseria de a mă crește pe mine. Nu știa să citească și deci nu-mi citea povești, dar mă îmbăia în fiecare sâmbătă seara într-o copăiță de plastic, îmi pregătea ceaiuțul cu biscuiți, seară de seară, și ouăle ochiuri cu cârnăciori prăjiți la micul dejun. Și aceasta este deja o poveste în sine – Copilăria o epocă cu adevărat fericită. Dar au fost și clipe mai grele.

Căci nu aveam încă un an când m-am îmbolnăvit destul de rău. Noaptea întreagă plângeam și urlam. Medicamentele nu mă linișteau. Bunica mă legăna, mă plimba, îmi spunea cuvinte liniștitoare, dar degeaba. Urletele mele se întețeau tot mai tare. După mai multe nopți nedormite, răbdarea ei se cam sfârșise. Așa cum era, cu nervii întinși la maxim, îi venea să dea cu mine de pământ. Și tot canonindu-se astfel, în acea noapte cu lună plină, a deschis ferestruica camerei și mi-a spus: -Gata! M-am săturat. Nu mai pot. Te-arunc dacă mai urli! Stăteam într-o casă veche de lemn, la mansarda de la etajul doi. M-aș fi făcut praf. Sau poate că nu, fiindcă afară era iarnă și aș fi căzut în zăpadă mare de peste un metru. Deci m-a scos afară pe geam și cum mă ținea așa, a strigat: -Mă, dacă nu taci, te arunc! Tu n-auzi! Dar chiar atunci, pe strada pustie trecea un om. Auzind glasul bunicii, acela și-a întors privirea către ea. Iar ea, văzându-l, s-a trezit ca dintr-un vis urât și s-a răzgândit. A închis ferestruica și m-a pus în pat. Iar eu am tăcut. Nu știu nici până azi cine a fost omul acela, dar îi mulțumesc. Îți mulțumesc omule care ai întors privirea! A fost deajuns. O privire salvatoare.

Povestea aceasta mi-a povestit-o chiar ea. Nu știu dacă este întru-totul adevărată și dacă bunica a luat în serios vreo clipă acel gând, dar mi-o povestea din când în când ca pe o peripeție plină de suspans și ca să îmi arate că nu i-a fost ușor să mă crească. Din fericire, am supraviețuit acelei boli amenințătoare și am continuat să mă joc, în anii copilăriei, pe coclauri, prin păduri, pe prundul gârlelor și prin toți copacii.

Geamgii taie și oglinzi nu doar geamuri. Geamgiu-oglindar?

Poate vă întrebați ce caută această întâmplare într-o carte despre meserii care dispar. Are legătură cu acea ferestruică de mansardă, cu tocul vopsit în verde, exact cât să scoți pe ea un prunc înfășat. Simt și acum în palme forma mânerului de fier pe care îl învârteam ca s-o deschid. Avea un pervaz lat, căptușit cu o tablă gri, pe care bunica ținea câteva ghivece cu mușcate, la care ținea ca la ochii din cap. Geamul ferestruicii avea perdeluțe prinse la colț în patru ținte mici. Când mă plictiseam priveam prin ea ore în șir la cine trecea pe stradă și la ce se mai întâmpla pe acolo. Dimineața mă trezea soarele care intra prin ea ca printr-un ochi, iar când venea iarna săream la ea să văd dacă dăduse prima ninsoare. Era o deschizătură delicată către lumea de afară. Un ochi verde prin care priveam lumea luminată de lumina soarelui sau a lunii.

Dar ce m-a apucat s-o descriu în detaliu? Fiindcă mă gândesc acum, că în noaptea cu pricina o privire s-a întâlnit cu o altă privire prin această ferestruică și astfel viața mea a continuat. Am înțeles că viața adevărată începe atunci când printr-o deschizătură intră o rază de lumină în sufletului unui om. Nu știu însă dacă de atunci încoace sau de mai târziu am început să am o atracție către ferestruicile luminate ale caselor noaptea. Mă fascinează cum sunt luminate dinlăuntru. Rămâne însă o întrebare:cine este oare omul care a făcut ferestruica? Așa că am îndrăznit să scriu această carte pentru toți cei care încă nu au aflat și ar dori să afle, fiecare pentru ferestruica lui, despre meșterul geamgiu și despre meseria lui.

După 40 de ani

Să călătorim acum în timp aproape 40 de ani adică până anul trecut și să ne oprim într-un orășel de lângă București. Trebuia să fac rost pentru fetița mea cea mică o bucată de geam la o dimensiune cerută de profesorul de pictură. Așa că am întrebat colegii de serviciu unde pot găsi un geamgiu în oraș. Mi-au zis că se găsea un asemenea atelier unde lucra un tătă cu fiul său undeva pe lângă piață. Am ajuns acolo, dar am găsit trase obloanele și gratii la ușă. Nici urmă de tatăl și fiul de geamgiu. Am întrebat dacă mai trec totuși pe acolo, dacă mai deschid atelierul din când în când. Dezamăgirea a fost să aud că nu. Închiseseră de tot. Meseria lor nu mai avea căutare, dăduseră faliment și nu demult închiseseră definitiv atelierul. La fel se petrecuse, am aflat, și cu celălalt geamgiu din cealaltă parte a orașului. Am înghițit în sec pentru că mi-am dat seama că vremea lor apusese pentru totdeauna. M-am mâhnit. Îmi imaginam toate poveștile care încetaseră de a mai fi spuse în atelierele geamgiilor. Mi s-a făcut milă de geamgiii din toată lumea, dar și de lume, care a dat uitării așa de ușor o meserie atât de frumoasă. Copiii nu vor mai auzi de geamgii decât la gramatică unde învață regulile formării pluralului.

Meseriile și poveștile lor

Am făcut această lungă introducere despre geamuri și ferestre ca să vă arăt că odată cu o meserie dispar și poveștile care se nasc în jurul ei și țes o lume întreagă. Odată cu meseriile dispar o sumedenie de înțelesuri tainice. Dacă vor dispărea de tot geamgiii, vor dispărea toate ferestruicile care respiră și prin care am putea privi lumea și lumina ne-ar putea inunda casele.

Dar putem să facem ceva! Putem măcar să întoarcem capul spre a privi. După cum ați văzut, o simplă privire poate salva un om. Nu înseamnă că privim și trăim numai în trecut cu nostalgie, ci doar că încercăm să nu pierdem pentru totdeauna bogăția lumii care ne înconjoară. E adevărat că apar meserii noi, cum este spre exemplu meseria de supervizor în servicii sociale. Dar această denumire sufletului meu nu îi spune mare lucru. Mi se pare că multe meserii noi nu au legătură decât cu creierul. Dar omul nu e numai creier. Omul este și această privire tainică, acest ochi fin, cu care poate să străbată mai departe decât cu cel mai puternic telescop.

De aceea o meserie ca aceea de geamgiu era teribil de importantă. Ferestrele erau mici și priveai într-un fel anume prin ele. Zăboveai privind! Astăzi geamurile ferestrelor sunt mari și se taie în fabrici, dar puțini mai privesc prin ele. Eu cred că fereastra nu este ca să asigure cine știe ce protecție împotriva vântului sau un anume grad de luminozitate în cameră. Fereastra este ca să te atragă cu lumina ei și să te facă să privești lumea cu drag. Iar geamgiul nu se ocupă de fapt cu tăiatul geamurilor, ci cu intrarea luminii. El face aceea deschizătură în pereții casei noastre prin care ea să poată pătrundă. Nu trebuie să fie enormă căci adesea nu e nevoie decât de o mică rază de lumină ca să ți se lumineze sufletul și să vezi.

Ion Goga geamgiu

Dacă vrei să te faci Geamgiu

Dacă măcar unul dintre voi se va face geamgiu în urma citirii acestei cărți, eu voi fi fericit. Și ceea ce este și mai important, este că și tu vei fi fericit, geamgiule. Asta o știu atât de sigur! Chiar dacă vei câștiga bani mulți, sau poate că dimpotrivă, fiindcă vei fi ultimul geamgiu de pe pământ și toți doritorii unei raze de lumină lină în suflet vor fi clienții tăi. Dar banii nu vor fi importanți pentru tine, fiindcă tu vei fi fericit fiindcă vei deschide oamenilor o cale prin care care casele lor să se umple de lumină și să vadă că lumina este bună.

V-am spus toate aceste lucruri ca să vă arăt că reînvierea unei singure meserii aflată pe cale de dispariție ne poate aduce multă inspirație și atâtea povești pot să se nască.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

O întrebare dispărută: Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Și pe mine mă întrebau așa când eram mic. De obicei răspundeam cosmonaut sau dirijor. Nu știu de ce, dar nu am devenit nici una nici alta. Tu ce ai răspunde? Ce vrei să te faci când vei fi mare? Nu se poate să nu ai un răspuns, chiar dacă este provizoriu. “Trebuie” să visezi. Nimeni nu vrea să aibă o meserie obișnuită, cu toții dorim să fim excepționali. Nu am apărut pe lume ca să rămânem niște pitici. Noi oamenii suntem făcuți să creștem și să zburăm la înălțime și putem face acest lucru și în meseria pe care ne-o alegem, fiecare în domeniul său. Adică să dai tot ce depinde de tine ca să excelezi în ceea ce faci. Să nu te mulțumești cu mediocritatea. Tot ceea ce faci poate fi făcut în multe feluri. Poate fi făcut și prost și bine, cu multă inspirație sau poate fi făcută fără fervoare, fără parfum. Am văzut odată o asistentă medicală care își iubea meseria și o făcea cu multă delicatețe, iar bolnavii din salonul ei erau cei mai veseli din toate saloanele. Tu ce zici dacă te-ai dărui cu totul și ai ridica viitoarea ta meserie ta la rangul de artă?

Foto: Fereastra unui Singuratic din munții Buzăului. Oare avea nevoie de geamgiu?

Ce face oare ca o meserie să fie excepțională?

Dăruirea ta. Dăruiește-te încă de pe acum în tot ceea ce faci și meseria ta va fi remarcabilă. Orice ai face. Tu ești cel care poți să faci din meseria ta viitoare una excepțională. La fel cum altcineva dacă nu se străduiește ar putea să facă de râs o meserie măreață. Știi câte ore pe zi se antrenează un sportiv de performanță? Între cinci și opt ore. Altfel nu ar putea să exceleze. Și se spune că este nevoie de 10000 de ore de exercițiu în orice domeniu ca să atingi performanța, spre exemplu ca muzician. Asta înseamnă cinci ore de exercițiu în fiecare zi timp de aproape 7 ani și jumătate. Iar cei care doresc să ducă arta sau știința lor la un alt nivel și mai înalt în lume, trebuie să depășească chiar și acest prag de 10000 de ore de pregătire. Un pilot de avioane supersonice face loopinguri cu capul în jos fără să amețească…Ești pregătit să îți iei avânt pentru a păși în această aventură?

Știi însă care este marele secret al meseriei? Să nu poți face nimic altceva decât pe aceea. Sper că ai înțeles.

Dar acum ce te faci?

Te-ai gândit vreodată ce lucru faci mai mult și mai mult în această perioadă a vieții tale? Între 6 și 8 ore în fiecare zi!!! Poate nu ți-ai dat seama, dar te pregătești intens pentru meseria ta. Între 12 și 25 de ani din viața ta acorzi acestei pregătiri învățând la școala primară, la gimnaziu, la liceu, în facultate și poate și după aceea. Vei depăși cu mult cele 10000 de ore. Cum privești lucrurile acum? Nu-i așa că nu-i de glumă? Nu-i așa că meseria e ceva teribil de important de vreme ce îi acordăm atâta timp din viața noastră? Dacă tot îi dăruiești atâția ani numai pentru a o învăța, nu poți să treci peste alegerea ei cu nepăsare.

Merită să reflectezi un pic la ceea ce vei face în viața ta. Merită să visezi la ce vei face și mai ales la ce vei fii. Măcar preț de-o carte, dacă nu mai mult. Ca să nu te trezești că într-o bună zi ai devenit ceva la care nu te-ai gândit, fără să fii vrut, fără să fii sperat. Privește în jur cu mirare, întreabă și adună înțelepciune.

Am scris aceste rânduri ca să te inspire în gândirea ta despre meserii. Atunci când îți vei alege meseria să îți aduci aminte de meseriile dispărute, ca alegerea ta să fie cât mai profundă. Te vei hotărî după ce ai privit întreg tabloul, nu doar ceea ce se vede în clipa aceasta de astăzi. Tabloul meseriilor are o profunzime nebănuită. Sper să ți-o pot înfățișa în cele ce urmează.

Despre meserii dispărute sau încă nu

Mi se pare că meseriile dispărute au un ceva aparte, un parfum liniștitor. Pe vremea lor omul lucra în tihnă, poate chiar în tăcere. Tâmplarul privea îndelung lemnul, îl întorcea pe fiecare parte, se străduia să simtă vibrația nervurilor, să vadă ce va deveni bucata aceea colțuroasă prin mâinile lui. Doctorului i se spunea vraci sau tămăduitor. Te primea, te lua încet, te descosea, căuta cu un anume simț prin corpul tău răspunsul care te-ar putea vindeca. Dar binențeles că nu putem reînvia o meserie dispărută, dar măcar putem împrumuta parfumul ei într-una nouă. Ai puterea de a transforma orice meseria într-o artă.

Meseria nu este ceva întâmplător. Are legătură cu darurile tale naturale, cu felul în care îți petreci acum clipele, dar în același timp meseria va fi însăși conținutul vieții tale de adult. Dacă vrei ca acest conținut să fie extraordinar atunci merită să acorzi atenție acestei alegeri.

Lucrurile pe care le creezi rămân după tine ca niște urmași. Și ce poți lăsa în urma ta? Poți lăsa obiecte, dar nu numai. Un sculptor priceput lăsa un jilț, dar nu doar atât, el lăsa pe el și starea de odihnă, dar și frumusețea unică a urmelor dălții sale. El poate te-a văzut deja cum ți-ai lăsat brațele tale alene peste marginea rotunjită a brațelor sale. La fel, atunci când nu te simți bine într-un cameră s-ar putea să fie și din cauză că meseriașul care zidit-o nu și-a iubit cu adevărat meseria.

Am împărțit mai întâi meseriile dispărute în trei categorii ca să le înțelegem mai bine. Avem meserii care au dispărut cu totul, cum ar fi paharnicul, călăul, boierul, lustragiul, împăratul, hoțul de cai, vânzătorul de ziare, sacagiul, hagiul, haiducul, valetul, sclavul, caligraful și altele. Ele se leagă de un stil de viață și de o epocă care a dispărut cu totul.

Apoi sunt meserii care sunt pe cale de dispariție: geamgiul, ceasornicarul, potcovarul, fierarul, coșarul, acestea au legătură cu anumite nevoi ale oamenilor care sunt pe cale de dispariție. De exemplu, potcovarul, care încă mai există pe lângă comunitățile de rromi nomazi de la noi din țară care au nevoie de potcoave pentru caii lor. Unele meserii din această categorie există și azi dar poartă altă denumire și se practică poate în alt fel, cum ar fi : hangiul, lăutarul, cărămidarul, argintarul, negustorul, croitorul, cizmarul, geamgiul, spălătoreasa, ciobanul, tâmplarul, poterașul, morarul, grămăticul, dogarul, spițerul, moașa.

Dar mai există și o a treia categorie, care este mai aparte. Din ea fac parte ocupații mai neobișnuite, poate ireale, la care poate azi le-am spune hobby-uri. Nu ne vom limita visele, pentru ca să putem învăța prin inspirație, prin poezie. Cred că eu am inventat-o de dragul explorării și al descoperirii. Iată câteva exemple: salvatorul-de-cuvinte sau povestitorul sau cel-ce-dă-sens-vieții, înveselitorul, privitorul, ascultătorul, enigmaticul, slujitorul, psalmistul, clăditorul, primitorul de străini, singuraticul.

Am ales 12 meserii pe care le vom descrie. Am închis ochii și le-am ales: POVESTITORUL, SACAGIUL, COPISTUL, ÎMPĂRATUL, VRACIUL, ÎNVĂȚĂTORUL, CIOBANUL, MEȘTERUL, CROITORAȘUL, HAIDUCUL, HANGIUL ȘI SINGURATICUL.

Ce vrea această carte?

Nu vreau să te conving de nimic. Vreau doar să te inspir, de îmi va sta în putință. Pentru ca atunci când te vei gândi la meseria pe care ți-o vei alege să ai în fața minții tale un fel de enciclopedie a posibilităților. Cum aș putea vedea viitorul meu? Să nu fi îngustat de ceea ce se vede cu ochiul liber. Sunt multe lucruri care nu se văd decât cu o lentilă specială pe care am dorit să ți-o ofer. M-am inspirat e adevărat din ce am văzut că făcea și Micul Prinț. Binențeles că nu este singura lentilă posibilă, dar e una dintre ele. Chiar dacă lentila e colorată de nostalgia mea pentru o lume dispărută, poveștile din această carte nu vor să te facă să fi și tu nostalgic, adică să trăiești cu mintea numai în trecut. Dimpotrivă, m-aș bucura foarte mult să privești și să mergi cu nădejde numai înainte. Având însă în fața ochilor și această lentilă prin care să vezi dincolo de pojghița zilei de azi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s