note de lectura din cartea “Sfântul Grigorie Palama ca Aghiorit”, de mitropolitul Ierothei

„Îl simt ca pe sfântul meu protector.”

Modul de viață tradițional al bisericii este isihia

Să dobândim acest mod de viaţă tradiţional (isihia) care este singura cale către tămăduirea şi îndumnezeirea noastră. Dumnezeu să ne dăruiască să urmăm această cale şi să ne întoarcem de la impasul altor căi pe care le deschid „maşinăriile” contemporane, care în realitate îl înstrăinează şi-i aduc griji omului, cu rezultatul direct că întreaga societate este îngrijorată.

Sfântul Grigore s-a dedat îngrădirii de sine şi simplităţii, pentru că era cu totul încredinţat că nimeni nu poate ajunge la luminarea minţii dacă inima nu i s-a curăţit. (…) A lepădat nu doar mâncărurile gustoase, dar şi somnul, mai ales cel de dimineaţă.

Viaţa isihastă a Bisericii – tradiţie fără de pată.

Rugăciunea sa era neîncetată. Repeta încontinuu „luminează-mi întunericul”.

Trebuie să ştim că este o mare diferenţă între o vedenie şi un vis. De asemenea, trebuie spus că aceasta vedere dumnezeiască s-a petrecut în clipa în care Grigorie şi-a întors rugăciunea către sine şi către Dumnezeu. Este desigur bine cunoscut că aceasta întoarcere este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc mişcarea circulară a minţii, când mintea, exersată cum se cuvine, se întoarce în inimă şi de acolo se ridică către Dumnezeu.

Experienţa personală este rodul unei mari lupte şi a unei mari jertfe.

Mintea sa s-a desprins de raţiune, de patimi şi de lumea înconjurătoare şi a intrat în inimă şi de acolo s-a înălţat la vederea lui Dumnezeu.

La Verria, a întemeiat un frontistirion al dumnezeieştii filosofii. A trăit într-o isihie adâncă. În timpul săptămânii nu ieşea afară deloc şi nu primea pe nimeni absolut pentru a discuta.

Prin înfrânare şi trezvie şi-a curăţit şi spălat ochiul sufletului, care este mintea, şi astfel prin rugăciune neîncetată şi-a ridicat mintea la Dumnezeu şi şi-a unit-o cu El. Negreşit însă, aceasta nu se petrece într-o singură zi, prin efortul ascetic al omului. Dar asceza este de neapărată trebuinţă, ca o expresie a voinţei personale, pentru ca această comuniune şi uniune să se petreacă. Apoi vine Harul dumnezeiesc prin care această unire se realizează. Pentru că mintea nu se poate uni cu inima şi ajunge la vederea lui Dumnezeu fără Harul dumnezeiesc.

Este foarte important ce metode vom urma ca să ne vindecăm şi să ajungem la îndumnezeire. Aceasta este calea bătătorită a sfinţilor, şi trebuie subliniat acest lucru, pentru că din păcate mulţi dintre noi încercăm să deschidem alte căi cu teoriile noastre filosofice şi psihologice.

Potrivit sfântului Grigorie Palama, mintea trebuie să se desprindă de lucrurile din afară, de a nu mai fi răspândită în lume, şi să se întoarcă în inimă. De îndată ce este îndepărtată masca rătăcirii de mai înainte a minţii, a omului de suprafaţă, mintea vine în inimă şi aici se roagă neîncetat lui Dumnezeu, în taină. Astfel dobândeşte rugăciunea minţii. Apoi Dumnezeu îi dă darul numit pacea minţii, o pace care îi aduce smerenia, care este temelia tuturor virtuţilor.

Sărăcia este maica slobozirii de orice grijă, iar eliberarea de griji este maica atenţiei şi a rugăciunii, iar acestea două dau naştere plânsului şi lacrimilor. Lacrimile curăţă tot ce are în ea această mască. Apoi vine cea mai desăvârşită bucurie, iar plânsul se schimbă din plin de chin în preadulce, şi rugăciunea se preface în recunoştinţă.

Mintea, slobozită în urma aceastei strădanii ascetice, depăşind raţiunea şi toate lucrurile inteligibile şi imaginaţia, se arată surdă şi fără glas înaintea lui Dumnezeu şi este luminată.

Negreşit, Sfântul Grigorie spune că Lumina este pretutindeni, dar nu luminează în acelaşi fel pe toţi. Este văzută pe măsura curăţirii de patimi a persoanei şi pe măsura voii lui Dumnezeu care dă lumina.

Aceasta singură este calea ortodoxă a vindecării omului.

Referitor la tema întoarcerii minţii în inimă, spune că cei care doresc isihia ortodoxă trebuie să ia aminte la a-şi păstra mintea în trup.

Când a ieşit în lume, la Tesalonic, pentru a apăra isihasmul, nu s-a lăsat cuprins de mâhnire. Şi-a făcut din lume chilie.

Îşi făcuse şi o încăpere pentru el însuşi, „cea mai dinăuntru între toate” şi scăpat de sunete şi de zgomote şi de discuţiile oamenilor, „acolo petrecea retras de la toate şi zi şi noapte câştiga, pe cât îi era cu putinţă, binecuvântarea pustiei.”(…) Aceasta ne arată că noi nu putem lupta prin mijloacele propriilor noastre patimi. Nu e cu putinţă ca în numele luptei pentru păstrarea credinţei să neglijăm pacea lăuntrică şi liniştea.

Sfântul petrecea îmbăiat în Lumina nezidită.

Trebuie să dobândim adeverirea experienţei noastre, cu alte cuvinte să îi lăsăm pe cei luminaţi să ne dea încredinţarea că păşim pe drumul evlaviei aşa cum trebuie.

Acţiunile pentru apărarea Ortodoxiei şi a tainei dreptei credinţe trebuie să aibă loc într-un climat isihast. Nu putem vorbi şi scrie despre ortodoxie fără isihie, în toată înţelegerea ei ortodoxă.

Cuvintele sfântului aveau un caracter terapeutic pentru că veneau dintr-o inimă care fusese înainte preschimbată. Nu erau cuvinte raţionale, ci terapeutice.

Doar isihaştii, cei care au darul deosebirii duhurilor, pot avea cuvinte curate.

Când inima unui om s-a curăţit, care este prima treaptă a vieţii duhovniceşti, aceasta este urmată de vedere. Vederea înseamnă atât luminarea minţii cât şi vederea Luminii nezidite.

Cel care vrea să pornească pe această cale, mai întâi trebuie să găsească un călăuzitor duhovnicesc căruia să îi arate deplină ascultare, şi aşa începe curăţirea inimii. Prin această strădanie înţeleaptă şi chibzuită din partea părintelui duhovnicesc, dar mai ales prin lucrarea harului dumnezeiesc, el primeşte darul cel mare al isihiei, care este rugăciunea neîncetată, slobozindu-şi mintea de năvălirile raţiunii şi ale patimilor.

Dumnezeu trimite Harul său tuturor oamenilor, dar numai cei care au dorinţa de a îl primi se bucură de el.

Este imposibil să ne unim cu Dumnezeu prin raţionamente şi exemple bazate pe simţurile trupeşti. Nimeni nu atinge comuniunea cu Dumnezeu decât în urma curăţirii, prin care trecem dincolo, sau mai degrabă deasupra noastră înşine, lepădând tot ceea ce percepem prin simţuri, simţirea însăşi, ridicându-ne sus deasupra raţionamentelor şi a întregii cunoaşteri, şi însăşi a gândirii, în întregime predaţi lucrării simţirii înţelegătoare (noetice), pe care Solomon o denumise înainte simţul celor dumnezeieşti. Când o persoană se ridică deasupra gândurilor şi a raţiunii însăşi, atunci poate fi unit cu Dumnezeu. Născătoarea de Dumnezeu a ales această cale pentru a atinge unirea cu Dumnezeu. A urmat calea isihiei. Liniştea înţelegătoare nu este nimic altceva decât starea liniştită (nemişcată) a minţii în faţa lumii. (…) Oricine vrea să dobândească această vedere a lui Dumnezeu, care este mântuirea omului, trebuie să urmeze modul de viaţă al Născătoarei de Dumnezeu. Singura cale este calea isihiei.

Despre odihna zilei a şaptea (Facere 2: 2-3)

De vreme ce Dumnezeu „nici nu a început şi nici nu a încetat a lucra”, ce este atunci odihna lui Dumnezeu? Odihna este întoarcerea „de la lucrurile de jos către acele lucruri care sunt mai mari şi deasupra lumii.” (…) Dumnezeu a binecuvântat odihna aceasta (…) ca să ne arate nouă, să ne înveţe pe noi şi să ne ceară nouă să intrăm cât de departe putem şi noi înşine în acea odihnă, „ care este vederea noastră înţelegătoare (noetică) a lui Dumnezeu, şi prin ea mişcarea în sus către Dumnezeu.”

De fapt propria noastră odihnă este isihasmul, liniştirea înţelegătoare, care este odihnă de la lume şi întoarcerea minţii în inimă. Tâlcuind această odihnă, Sfântul Grigorie Palama spune că mai întâi dăm atenţie învăţăturii Duhului, de vreme ce ne lepădăm de neîncetatele şi obositoarele griji de jos şi lăsăm deoparte lucrările legate de acestea. Apoi preferăm aceste cuvinte ale Duhului Sfânt oricărui gând pătimaş şi lumesc şi cugetăm la ele în mintea noastră, adică în inima noastră. Apoi, dacă îndepărtăm orice gând, chiar de ar fi unul bun, din mintea noastră, şi printr-o atenţie constantă şi prin rugăciune neîncetată, atunci mintea se întoarce în ea însăşi, atunci vom intra în odihna dumnezeiască, care este vederea lui Dumnezeu.

Modul de viaţă isihast este ceea ce face ca o persoană să fie ortodoxă.

Sfântul Grigorie locuia în afara mănăstirii Marea Lavră, într-un frontistirion sau „şcoală a isihiei”, când trecuseră trei ore şi se afla deja în a treia oră de când plinea lucrarea liniştirii şi rugăciunii minţii, moment în care a avut simţirea unui somn uşor şi a ajuns la vederea lui Dumnezeu. (…) urmează vedenia cu vasul cu lapte care se prefăcea în vin.

Sfântul Grigorie despre Sfântul Petru Athonitul: „Astfel şi el şi-a pironit cu putere ochiul sufletului său, mintea sa (nous-ul), asupra Cerului, îndată trecând cu vederea orice altceva – casă, patrie, părinţi, legăturile de sânge, cu adevărat orice prietenie – şi păzindu-se de orice plăcere sau, mai bine spus, păzindu-se împotriva îndrăgirii oricărui lucru, a trăit singură numai viaţa dumnezeiască, cu o singură dorinţă deasupra tuturor, să se agaţe neîncetat de voia lui Dumnezeu şi ca Hristos să fie totul şi în toate.”

Inima monahilor este arsă de un mare foc; crescând constant în inimile lor este o dorinţă neostoită de a împlini voia lui Dumnezeu în viaţa lor, şi un dor nesăturat de a trăi numai pentru şi în Dumnezeu. Este o beţie trează, cum ar spune Sfântul Dionisie Areopagitul.

Sfântul Petru s-a dedat ascezei lăuntrice a privegherii. În acest scop a încercat să îşi facă mintea, care era risipită prin simţuri în cele înconjurătoare, să se întoarcă în inimă.

Întoarcerea minții dinspre lucrurile sensibile

Când mintea (nous) se întoarce dinspre lucrurile sensibile, adică din vagabondajul ei printre lucrurile percepute prin simţuri, şi când se întoarce din risipa preocupărilor sale cu lucrurile simţurilor şi începe să păzească omul lăuntric, atunci vede dintr-o dată „masca hidoasă căpătată din rătăcirile în cele pământeşti.” Ca un rod al umbletului ei prin lumea simţurilor şi a răspândirii ei în patimi şi în lumea înconjurătoare mintea a ajuns să poarte o mască, o deghizare. Asta înseamnă că s-a umplut de imagini şi închipuiri care îi acoperă puterea văzătoare şi şi-a pierdut vederea. Astfel vorbim despre întunecarea minţii. Vâzând această mască, acest paravan, „s-a grăbit să o cureţe prin tânguire.” Când ceea ce o acoperea a fost dat la o parte, atunci, de vreme ce sufletul nu mai este împrăştiat în variate legături, ascetul dobândeşte pace, îmbrăţişează liniştea şi dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu, pe cât este cu putinţă. Apoi, ascetul, printr-o priveghere statornică de teamă ca nu cumva mintea să se împrăştie din nou şi ca diavolul să îşi găsească iar loc în sufletul său, „îşi depăşeşte însăşi firea sa şi este îndumnezeit prin împărtăşire, mereu înaintând către mai bine.”

În această stare mintea se eliberează de orice patimă şi dăruieşte sufletului slobozenie de orice dorinţă, ceea ce înseamnă că sufletul nu mai are legături păcătoase şi pătimaşe cu lumea simţurilor. Nu numai aceasta, dar de asemenea şi mintea cu toate puterile sale se întoarce către Dumnezeu, înaintează în desăvârşire, este ridicată nu doar deasupra lucrurilor materiale, dar şi deasupra celor nemateriale şi a gândurilor care sunt încurcate cu închipuirea, şi astfel se înfăţişează lui Dumnezeu surdă şi mută. Aceasta este naşterea din nou şi îndreptarea (prefacerea) omului.

Prin urmare naşterea din nou a omului nu este independentă de metoda şi modul de viaţă isihast, prin care mintea este eliberată din tot ceea ce aparţine simţurilor şi raţiunii şi părtaşă la Harul nezidit al lui Dumnezeu. Dar când mintea gustă din Harul lui Dumnezeu, atunci „aduce şi trupului de care este legată multe semne ale frumuseţii dumnezeieşti”. Aceasta fiindcă între trup şi suflet este o legătură foarte strânsă. Astfel, când sufletul se face părtaş Harului lui Dumnezeu, şi trupul primeşte o simţire a Harului.

Nu există nici o altă cale pentru om de a se face părtaş lucrării îndumnezeitoare a Harului decât aceasta a „rânduielii isihiei” care este păzită ca ochii din cap până astăzi de către adevăraţii Părinţi Aghioriţi.

Sfântul Petru aruncat toată nădejdea şi grija asupra Domnului şi a căutat ajutor numai de la El. Aşa mare a fost părăsirea întregi sale vieţii în mâinile Domnului, încât Dumnezeu s-a interesat în mod personal şi i-a trimis pâine.

Asceza trupească constă în postire, priveghere, lepădarea mângâierilor trupeşti (confortul), în timp ce asceza sufletului constă în curăţirea minţii şi a inimii, şi în slobozirea de hoinăreală şi închipuire.

Strădania de a face mintea să se întoarcă înapoi în inimă, să se elibereze de rătăcirile în lumea înconjurătoare şi să se cureţe de imagini şi reprezentări ale lucrurilor simţurilor şi închipuirii nu are loc fără o asceză trupească, adică fără o oprire temporară a activităţii simţurilor trupeşti. (…) dar nu în stil maniheist, pentru că învăţătura ortodoxă spune că trupul nu este rău, ci rău este cugetul trupesc.

ISPITELE DE LA DIAVOL ALE SFÂNTULUI PETRU

Prima ispită.

Pentru că sfântul se eliberase de închipuire, diavolul ştiindu-l epuizat de la asceză, gol şi fără de apărare, i s-a arătat ca un soldat care conducea o mulţime de arcaşi. A intrat în peşteră şi l-a chemat la luptă în timp ce arcaşii afară făceau un zgomot asurzitor (…). Cum a făcut faţă acestui război Sfântul Petru? Acel mare atlet a lui Hristos, cumva înfricoşat pentru un timp, a alergat la Dumnezeu cu rugăciune, şi-a ridicat ochiul înţelegător (noetic) şi şi l-a aţintit asupra Lui”. Atunci diavolul a dispărut.

Felul în care sfântul Petru a făcut faţă ispitei este foarte important. Nu a intrat în dialog cu diavolul şi nu i-a răspuns la provocări cu obrăznicie şi îndrăzneală, ci a început să se roage, în timp ce şi-a întors şi aţintit mintea în întregime şi curat la Dumnezeu. (…) Curăţia minţii este mai puternică decât bomba atomică.

A doua ispită.

Diavolul a revenit sub forma unui dragon care conducea o armată de reptile îngrozitoare, gata să îl înghită pe sfânt. La fel ca mai înainte, el s-a întors către Dumnezeu în rugăciune. Nu s-a întors deloc să privească spre priveliştea înfricoşătoare.

A treia ispită.

Acum diavolul a luat chipul unui om şi aşa cum l-a ispitit pe Adam cu şarpele şi cu Eva, aşa a făcut şi acum cu Sfântul Petru. Acum a pretins că era unul dintre servitorii pe care îi avusese acasă în lume. Mai întâi i-a reamintit de părinţii, surorile, prietenii, patria şi vecinii săi şi i-a arătat tânguielile acestor oameni şi a ţării sale pentru că l-au pierdut.(…) S-a folosit şi de pasaje din Sfânta Scriptură. I-a amintit de Avraam care a trăit printre oameni şi s-a mântuit. (…) I-a citat pasaje din scriptură precum „să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor” şi până într-acolo încât să îi spună că se făcea vinovat dacă nu dăruia mai departe oamenilor darurile pe care Dumnezeu i le dăduse şi că nu lua în seamă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Şamd. A încercat într-un mod demonic să îl împingă în afara raiului liniştirii. (…) Atunci Sfântul Petru şi-a ridicat glasul mai sus împotriva înşelăciunii şi a strigat după ajutor către Maica Domnului, care este „temeiul mântuirii noastre”. Astfel diavolul a fost învins.

Ultima ispită.

Diavolul ajungând la ultima limită a disperării a recurs la o armă teribilă împotriva Sfântului Petru. A apărut ca un înger de lumină, ca un comandant de oaste al Domnului Slavei. Diavolul fiind îndepărtat de la lumină, pentru că prin cădere a devenit întunecat, „a luat veşmânt de lumină şi s-a apropiat de sfânt”. (L-a lăudat ca să îl facă să se mândrească şi apoi i-a spus că un singur lucru îi lipseşte, să îl imite pe Hristos, să părăsească pustia şi să meargă printre oameni cu singurul scop ca să îi mântuiască. I-a spus că Hristos a stat pe munte doar pentru puţină vreme şi apoi s-a coborât la oameni ca să le dea legi mântuitoare. Şamd.) Când mintea unui om este curată, atunci el poate face o distincţie clară între nezidit şi zidit. Aşa că Sfântul Petru i-a putut răspunde: „-Dar sunt eu vrednic ca să văd un înger? Cum asta? Pentru că am fugit dintre oameni şi voi fugi până la sfârşitul vieţii mele. Mă văd nevrednic să trăiesc cu ei (…).”

Sfântul Grigorie Palama înfăţişează prin viaţa Sfântului Petru Athonitul în mod limpede care este metoda tradiţională prin care facem faţă atacurilor demonice: viaţa isihastă. Rugăciune curată, o minte curată, rugăciunea către Maica Domnului, cea mai adâncă smerenie, tânguirea şi un simţ al nevredniciei, acestea sunt armele care îl alungă pe diavol.

Monahul aghiorit distinge între ceea ce este necreat şi creat, între dumnezeiesc şi demonic. Acest lucru este esenţial în viaţa asceţilor. Astfel ei disting dacă este voia lui Dumnezeu să meargă în societate şi să înveţe oamenii care sunt în nevoie sau dacă este o ispită a demonului celui viclean.

Sfaturile sfântului Petru către vânătorul care ajunsese prin locurile unde sălăşluia ascetul şi dorea să se alăture Sfântului: să ia aminte la sine, să se ţină pe cât se poate departe de plăcerile şi grijile lumeşti, să ţină inima sa amintirea lui Dumnezeu, pomenind numele Său în adâncul inimii sale, să continue să studieze cărţile şi cuvintele dumnezeieşti şi după un an să revină şi va afla mai limpede care este voia lui Dumnezeu pentru el. (…) Viaţa creştină este aceeaşi pentru toţi oamenii, oriunde ar trăi şi trebuie să facă această călătorie într-un mod similar. Cumpătare şi rugăciune, linişte înţelegătoare, aceasta este esenţa căii îndumnezeirii omului.

Adam şi Eva au fost primii monahi, în Rai. Este posibil pentru toţi, monahi şi mireni, mereu să plângă, să se pocăiască şi să se roage lui Dumnezeu. Viaţa pe care Hristos a dăruit-o lumii este pentru toţi oamenii. Mucenicia sfinţilor nu este o chestiune de voinţă puternică, ci rod al vederii lui Dumnezeu. Viaţa creştină este în realitate o viaţă monahală cu adaptări potrivite. În vremea primelor secole fiecare creştin care ţinea poruncile lui Dumnezeu era în mod esenţial un călugăr.

CAPITOLUL 6: POSTUL, PRIVEGHEREA, RUGĂCIUNEA

Nu există sfânt care să nu fi iubit postul. Toţi cei care se pocăiesc şi doresc să îşi schimbe modul de viaţă, îndrăgesc foarte mult postul şi doresc să îl ţină. Cel mai cumplit diavol este diavolul necumpătării şi nu poate ieşi dintr-un om decât numai prin rugăciune şi post. Postul este curăţia simţurilor pe cât este posibil. Împuţinarea mâncării, a somnului şi în general a vieţii trăite prin simţuri, potrivit cu voia lui Dumnezeu, zdrobeşte inima şi o aduce să plângă pentru păcatele sale. Pocăinţa, tânguirea şi toate celelalte mişcări ale sufletului nu îl pot aduce în starea frumuseţii sale celei dintru început acolo unde este îndestulare cu hrana cea trupească.

Capul sufletului omului este mintea sa, cea care este partea sa conducătoare, adică centrul existenţei sale. (…) când vrem să ţinem un post adevărat, trebuie să ne ungem mintea noastră cu ulei, adică trebuie să o facem miloasă. Şi în mod firesc, mintea noastră devine plină de milă atunci când primeşte Harul lui Dumnezeu. În această stare mintea este luminată şi săvârşeşte rugăciunea minţii. În acelaşi timp noi trebuie să ştergem din imaginaţia noastră gândurile ruşinoase şi necurate şi toată mânia şi viclenia. Un astfel de post nu doar că vindecă persoana de patimi şi alungă diavolul, dar îi şi numără cu îngerii pe cei care postesc.

Scopul postului nu este doar acela de a ne feri de anumite mâncări, ci în acelaşi timp are ca scop curăţirea lumii noastre lăuntrice şi mai ales a părţii imaginative a sufletului, de gânduri şi imagini, şi mai departe, are loc luminarea minţii, care este partea conducătoare a sufletului. (…)

Valoarea postului se vede şi dintr-aceea că vindecă omul. Sfântul spune: „Acel post este adevărat care se întinde peste toate lucrurile, curăţă şi vindecă toate lucrurile.” Într-adevăr un post care nu vindecă nu este adevărat.

De fapt, postul sufletului, aşa cum l-am descris mai sus ca păzitor al simţurilor şi minţii de imagini şi închipuiri, atunci când este legat şi cu postirea trupească, preface întreaga noastră lume lăuntrică şi ne conduce la vederea lui Dumnezeu care, aşa cum ştim, începe înainte de toate cu rugăciunea minţii.

Întreaga învăţătură biblică despre post este o descoperire care este dată persoanei care rămâne în starea de postire. (…) prin post şi rugăciune omul se va socoti vrednic de vorbirea cu Domnul.

Trăind în Biserică noi încercăm să dobândim un ethos comun. Nu dorim să ne facem propria noastră voie, ci voia lui Dumnezeu, aşa cum o exprimă sfinţii Părinţi.

Două stări care constituie o problemă duhovnicească: robia minţii de către simţuri şi lumea materială şi a doua este că oamenii cred de obicei că mâncarea este ceea ce ne ţine pe noi vii şi astfel, într-un fel, ei pierd simţul ajutorului personal al lui Dumnezeu în viaţa noastră. Astfel mâncând cu măsură, dar şi înfrânarea de la mâncare cu măsură, înfometăm, suferim, şi aceasta are două mari consecinţe benefice opuse celor două stări de care am vorbit mai sus. Prima este că mintea se slobozeşte din robia bunurilor materiale şi în general de lumea înconjurătoare şi se ridică la Dumnezeu. Aceasta are o mare importanţă în viaţa duhovnicească. A doua este că dobândim o orientare diferită; cu alte cuvinte, în timp ce înainte credeam că mâncarea, vitaminele şi caloriile ne ţin în viaţă, atunci când ne lipsim de mâncare şi ne e foame câştigăm convingerea că Dumnezeu este cel care ne ţine în viaţă prin energiile sale nezidite, prin mâncare. Aşadar bunurile materiale nu sunt baza vieţii noastre, ci Însuşi Dumnezeu Care ne ţine în viaţă.

POSTUL DEMONIC.

Postirea şi Rugăciunea ar trebui să aibă loc în faţa Domnului, adică postirea nu trebuie să îşi piardă caracterul său personal. Ar trebui să ştim că „nici postul, nici psalmodierea, nici rugăciunea nu pot în ele însele să ne mântuiască, ci ceea ce ne mântuieşte este faptul că aceste lucruri sunt săvârşite înaintea feţei Domnului.” Ochii lui Dumnezeu care ne privesc sunt cei care ne sfinţesc. În realitate, nu faptele noastre exterioare în sine sunt cele care ne sfinţesc, ci Harul lui Dumnezeu, care veghează asupra celor care fac voia Sa. Astfel atunci când săvârşim toate aceste fapte, mintea noastre trebuie să se întoarcă spre Dumnezeu şi să ceară ajutorul şi acoperirea Lui.

PRIVEGHEREA.

Sfinţii Părinţi cunosc valoarea privegherii pentru că ei o folosesc în războiul lor împotriva diavolului şi în strădania lor de a îşi curăţa inima. (…) în timpul unei privegheri de noapte din vinerea mare, atunci când nişte fraţi vorbeau despre lucruri deşarte peste măsură, deşi revoltat de purtarea acelui grup de monahi, totuşi s-a ferit să le spună să se oprească din vorbit aşa că a încercat să îşi abată mintea de la troparele care se cântau şi să şi-o adune în sine însuşi. Acesta era felul în care „de obicei îşi întorcea mintea către sine însuşi, şi prin sine către Dumnezeu.” Chiar atunci a avut o mare experienţă. A văzut Lumina nezidită. (…)

Scopul ascezei ortodoxe este acela de a desfiinţa legea păcatului din trup şi de a statornici mintea ca şi supraveghetoare. Prin supravegherea atentă şi străjuirea noastră de către minte noi trebuie să punem legi nevoilor fiecărei părţi a sufletului şi fiecărui mădular al trupului. Simţurilor le pune legea înfrânării, pentru partea pătimitoare a sufletului punem legea dragostei, iar pentru partea raţională a sufletului trezvia. Astfel prin această metodă simţim înlăuntrul nostru luminarea cunoştinţei dumnezeieşti „în persoana lui Iisus Hristos.”

Aşa cum Dumnezeul cel necreat şi toate lucrurile create, şi omul are esenţă şi energie. Esenţa minţii este un lucru, iar energia este alt lucru. Astfel mintea care este risipită în cele înconjurătoare trebuie să se întoarcă în inimă.

Punctele de bază menţionate în acest capitol sunt: Trupul nu este rău în sine, ci ceea ce este rău este cugetul trupesc; sufletul are esenţă şi energie; sufletul este unit cu trupul, în timp ce lucrarea sa (energia) este risipită în afară în starea căzută în care se află omul; mintea ar trebui să se întoarcă în inimă care este locuinţa sa firească; metoda întoarcerii care este recomandată începătorilor este biblică şi, atât rugăciunea minţii, cât şi felul în care ea se practică aparţin tradiţiei Bisericii, aşa cum au trăit-o sfinţii.

Participarea trupului la rugăciunea minţii are o mare valoare şi importanţă. În acest sens Sfântul Grigorie explică în mod teologic marea valoare a postului, privegherii, lacrimilor şi străpungerii inimii, pentru rugăciunea minţii şi pentru înaintarea omului pe calea îndumnezeirii.

Simțul pipăitului

Subiectul simţului pipăitului în practica rugăciunii minţii este luat în discuţie de Sfântul Grigorie pentru că acest simţ (durerea pe care o resimţim) este o condiţie necesară pentru rugăciunea ortodoxă, de asemenea principiul şi fundamentul ei. Printre alte lucruri, el spune că orice simţire care este mişcată de o lucrare din afară trebuie neapărat înlăturată atunci când ne întoarcem spre lucrarea lăuntrică. Dar aceasta nu este necesar pentru inclinaţiile bune care lucrează împreună cu sufletul în lupta pentru curăţire. Atât auzul cât şi vederea sunt mai curate şi ascultă mai uşor de raţiune decât pipăitul, dar în nici un caz nu le vom da atenţie şi nu vom fi deranjate de ele în nici un fel, decât atunci când ne afectează în mod dezagreabil. Dimpotrivă, pipăitul suferă durere şi îndură mult când postim şi nu îi dăm mâncarea trupească. Astfel cei care practică această sfântă lucrare a sufletului păstrează văzul şi auzul inactive când stau înlăuntrul lor şi stimulii din afară nu lucrează. Dar pipăitul, care este legat de postire şi somn, nu poate fi fără ocupaţie şi să se odihnească, pentru că este activ chiar şi atunci când nu sunt stimuli din afară. Astfel această durere lucrează spre bine. De fapt, aşa cum mărturiseşte Sfântul Grigorie, sfinţii cunosc din experienţă că simţirea durerii în pipăit este de mare ajutor pentru aceia care se roagă înţelegător.(…) aşadar trupul nu poate fi trecut cu vederea în strădania omului de a se curăţa, la fel de mult pe cât a fost zidit împreună cu sufletul şi va şi el îndumnezeit.

Cei care se roagă înţelegător (noetic) trebuie să fie nemişcaţi de către lucrurile din afară şi astfel pot avea rugăciune curată şi netulburată, în timp ce aceia care doresc să ajungă la rugăciunea curată trebuie să scape de plăcerea şi patima venită prin simţuri. Prin urmare aceia care se îngrijesc de rugăciune au nevoie de durerea simţită prin pipăit care vine din postire, priveghere şi alte asemenea fapte ascetice. Astfel ceea ce este păcătos în trup se omoară, iar gândurile care mişcă patimile dobitoceşti se slăbesc. Astfel ascetul dobândeşte şi străpungerea (plânsul, pocăinţa), prin care curăţă murdăriile şi atrage mila lui Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu lucrează în suflet şi de acolo este adus mai departe şi în trup, având la bază strânsa legătură între suflet şi trup. La fel ca şi plăcerea trupească, când pleacă de la trup la minte, îi conferă un aspect trupesc, dându-i din cele mai de jos, fără nimic mai bun, aşa şi plăcerea duhovnicească care vine de la minte către trup, fără să fie deloc stricat sau afectat, „transformă trupul şi îl face duhovnicesc, pentru că atunci alungă toate poftele rele ale trupului; el nu mai târăşte sufletul spre cele de jos, ci este ridicat împreună cu el. Aşadar, în acest fel, omul întreg devine duh.”

Postul şi rugăciunea noastră trebuie să fie împlinite în fața ochilor Domnului şi ei ne vor binecuvânta aşa cum soarele încălzeşte toate lucrurile asupra cărora străluceşte. Ele sunt săvârşite în faţa ochilor Domnului când în vremea rugăciunii şi a postului mintea noastră lăuntric priveşte necontenit către El. Dar dacă în timpul rugăciunii mintea noastră când ţinteşte către Domnul, când rătăceşte, acesta este un semn că încă nu ne-am afierosit în întregime Domnului.

La Schimbarea la Faţă apare expresia „pe când se ruga” ca să ne arate că rugăciunea este cauza binecuvântei vederi. Ceea ce arată că vederea luminii dumnezeieşti nu este privilegiul doar a câtorva oameni, ci este drumul omului de la chip la asemănare. De aceea noi toţi trebuie să călătorim pe cărarea care conduce spre aceste lucruri. Această cărare constă în a fi aproape de Dumnezeu prin virtuţi şi unire înţelegătoare cu El. Rugăciunea neîncetată către Domnul şi faptele bune dăruiesc această binecuvântată vedere tuturor oamenilor. (…) „orice creştin, indiferent de rangul său, ar trebui să practice rugăciunea neîncetată.” Nu doar monahii sau pustnicii, dar şi femeile şi bărbaţii, dar şi copiii…”.

Cap 7. Esenţa monahismului ortodox. Scrisoarea către monahia Xenia

Rugăciunea monahului, mai cu seamă rugăciunea înţelegătoare a inimii, este un semn că inima i s-a curăţit de toate gândurile; că mintea lui a fost slobozită de închipuire, raţiune (logică) şi de patimi şi s-a întors în inimă şi s-a unit cu ea în Duhul Sfânt. În felul acesta are loc rugăciune şi lucrarea minţii creşte în inimă. Aceasta este luminarea minţii, despre care se vorbeşte atât de mult în textele patristice.(…) Se vede foarte clar că monahismul ortodox ţinteşte la vindecarea omului, şi nu la salvarea Bisericii sau la găsirea unor persoane potrivite pentru a face misiune. (…) Monahii bisericii ortodoxe se luptă să îşi mântuiască sufletele şi aceasta înseamnă în primul rând să îşi aducă mintea înapoi în inimă şi de acolo la Dumnezeu, şi aflându-se astfel deasupra lumii se vor bucura de întreaga zidire curat şi limpede.

Sufletului omului care are dor de învăţătura duhovnicească nu se satură niciodată de hrana duhovnicească.

Un adevărat monah este acela care îşi păzeşte mintea singură, nerăspândită şi nerisipită în multe lucruri: „acea adunare într-un singur punct a minţii care este monahul cel dinăuntru şi adevărat.” Adevăratul monah este cel a cărui minte s-a unit cu inima. Ca să înfăptuiască aceasta, ascetul se hotărăşte să trăiască viaţa isihastă şi simte un dezgust pentru orice lucru care îi dezbină mintea. Această răspândire se poate întâmpla prin petrecerea cu mulţi oameni, sau şi monahi, sau chiar prin scris. „Dacă scrii, îţi împovărezi mintea cu şi mai multe griji.” Aceia care au un suflet sănătos fac excepţie la această regulă. Şi chiar şi aşa, dragostea lor pentru Dumnezeu nu este curată. Cu atât mai mult se întâmplă aceasta dacă persoana respectivă este plină de patimi, caz în care nu ar trebui să scrie. (…)

Ca să îşi păstreze mintea adunată (unificată) omul trebuie să ocolească grijile. (…)

Aşa cum viaţa trupului stă în unirea sa cu sufletul, la fel viaţa sufletului stă în unirea sa cu Dumnezeu. Viaţa sufletului nu se referă numai la suflet, ci şi la trup, de vreme ce omul este amândouă. (…) Când învie sufletul din lumea păcatului, atunci şi trupul gustă viaţa sufletului şi este eliberat din moarte şi iadul veşnic. (Întotdeauna sufletul premerge trupului, care îl urmează.)

Dumnezeu ne-a dăruit această viaţă de aici ca un loc al pocăinţei. (…) Pocăinţa este legată de voia liberă a omului. Belşugul de viaţă la care ne-a invitat Hristos se referă (…) Ca să dobândim acest belşug de viaţă, omul trebuie să renunţe la tot ceea ce îi stă în cale, adică, bogăţie, viaţă dulce, măriri deşarte, toate lucrurile care sunt trecătoare şi patimile îngrozitoare ale trupului şi sufletului, tot gunoiul adunat în timpul visărilor din timpul zilei, tot ce a fost auzit şi spus şi care poate răni sufletul. Prin urmare, pocăinţa este întoarcerea minţii la Dumnezeu, dobândirea vieţii prin pocăinţă. (…)

Mintea este prima victimă a patimilor. Mintea este mişcată de patimă, de vreme ce adună închipuirea lucrurilor sensibile prin simţuri şi le foloseşte într-un mod pătimaş. Din exemplul Evei aflăm că aceasta se petrece mai ales prin ochi. Prin urmare multă atenţie trebuie dată simţurilor şi minţii.

Când mintea se retrage de la toate lucrurile materiale şi de la vacarmul pe care îl generează şi devine conştientă de sinele ei lăuntric, apoi înainte de toate vede „masca cea urâtă care i s-a pus ca rod al rătăcirii sale în lucrurile lumeşti.” Asta înseamnă că atunci când mintea s-a răspândit prin simţuri (senzaţii) în lumea înconjurătoare, acea persoană încetează să mai fie o persoană. Văzând această mască urâtă şi diformă, se străduieşte să o spele prin plâns. După ce mintea s-a curăţit şi a scăpat de acoperirea cu patimi intră în cămara sa domnească (vistieria) şi se roagă Tatălui. Atunci Dumnezeu dăruieşte daruri, precum pacea gândurilor şi smerenia care este născătoarea şi sprijinitoarea oricărei virtuţi. Acesta este Raiul înţelegător (noetic), în care se află toţi pomii virtuţilor. În mijloc stă palatul sfânt al dragostei, iar în curţile acestui palat înfloreşte bucuria de nespus şi netrecătoare, care este solitoarea vremurilor viitoare.

Rodurile sărăciei duhovniceşti sunt multe. Lepădarea de bogăţii naşte slobozirea de griji (nelinişti, teamă, îngrijorare), slobozire care dă naştere atenţiei (trezvie) şi rugăciunii. Din aceste virtuţi vin plânsul şi lacrimile, care şterg rănile sufletului. Apoi drumul spre virtute este mai uşor, conştiinţa ajunge fără de pată, şi de acolo izvorăşte bucurie şi binecuvântatul râs al sufletului. Acum lacrimile de adâncă mâhnire se prefac în lacrimi ale desfătării şi persoana se bucură de darul logodnei.

Dar se cere de asemenea ca Mirele să fie văzut, nu doar să primim darurile logodnei; atât comuniunea şi unirea cu Mirele sunt necesare. Acesta are loc pe măsură ce călătoria minţii continuă. Când mintea, alături de celelalte puteri, se întorc în inimă şi s-a curăţit de orice idee şi închipuire, atunci va sta în faţa lui Dumnezeu surdă şi mută. Atunci când s-a ridicat la Dumnezeu, în adevăr, nu în închipuire, devine supraveghetoare a felurite lucruri în lumină, fără ca să fie despărţită de trup. Apoi cu adevărat prin puterea de nedescris a Duhului „aude cuvinte de nespus şi vede lucruri nevăzute.” Devine un înger pe pământ, „şi prin ea însăşi aduce fiecare lucru zidit mai aproape de El.” Astfel persoana devne firească, de vreme ce uneşte în ea toată făptura, şi se arată a fi microcosmos într-un macrocosmos.

Apoi Sfântul Grigorie Palama citează pasaje din Sfinţii Părinţi care explică starea minţii şi rodul vederi de Dumnezeu, aşa cum sunt cele ale Sfântului Nil, care spune că lumina Sfintei Treimi străluceşte în minte; al Sfântului Diadoh al Photiceei care spune că, în starea de luminare dumnezeiască, Harul zugrăveşte asemănarea pe chipul lui Dumnezeu în noi; şi al Sfântului Isaac Sirul, care spune despre curăţia minţii că este aceea pe care lumina Sfintei Treimi o luminează în noi.

Mintea luminată şi adunată în sine (unificată) de către lumina Sfintei Treimi împărtăşeşte mai departe şi trupului unit cu ea multe semne ale frumuseţii dumnezeieşti. Astfel că atunci trupul se află şi el statornic în starea de virtute şi neînclinat către rău sau are o foarte mică înclinaţie către rău. Persoana Cuvântului îl face să înţeleagă limpede raţiunile lucrurilor firii – logoi. Atunci acela pricepe realităţile suprafireşti, şi apoi în mod natural toate darurile harului îi sunt date: „diferite arătări minunate, precum vederea lăuntrică, vederea lucrurilor ce se vor petrece în viitor şi experienţa lucrurilor care se petrec undeva departe ca şi când s-ar petrece chiar în faţa ochilor săi”şi, în general, toate darurile pe care le dă Dumnezeu.

Sfântul Grigorie insistă asupra faptului că lucrul care are mare importanţă este întoarcerea minţii către ea însăşi cu toate celelalte puteri: „întoarcerea minţii către ea însăşi şi concentrarea asupra ei însăşi, sau mai mai bine spus, readunarea tuturor puterilor sufleteşti în minte –oricât de straniu ar putea părea- şi atingerea stării în care atât mintea în ea însăşi şi Dumnezeu lucrează împreună.”

Plânsul

Plânsul cel binecuvântat. Există şi un plâns lumesc care este plin de mâhnire şi duce la moarte, mâhnire care este o întunecare drăcească a sufletului. Însă dobândirea plânsului duhovnicesc celui binecuvântat este de trebuinţă. Fără plâns, chiar dacă cineva se face pe sine însuşi sărac, uşor se poate întoarce la ceea ce a lepădat în lume. Astfel că plânsul pe care Domnul l-a binecuvântat nu aduce doar uşurare şi dăruişte o pregustare a veseliei veşnice, „dar păzeşte şi virtutea.” Astfel că omul dobândeşte statornicie în călătoria sa duhovnicească.

Când cineva cunoaşte plânsul, acela mai dobândeşte încă un lucru bun. Nu doar că devine de neîntors către cele rele şi nu se mai întoarce către acele lucruri pe care le-a făcut în trecut, „dar le face ca şi când acele lucruri nu ar fi existat niciodată.” Cuvintele Sfântului Grigorie sunt uimitoare pentru că arată că plânsul curăţă pe om cu totul şi îl aduce înapoi în starea în care era înainte de a păcătui. Astfel că devine întru-totul curat. Când cineva plânge pentru păcatele sale, Dumnezeu le priveşte ca neintenţionate şi deci fără de vină. Oricine a păcătuit dar continuă să plângă, păcatele sale vor fi privite de Dumnezeu ca fără de voie şi el se va bucura de viaţa veşnică împreună cu aceia care nu au păcătuit. „Dacă cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu continuă să plângă pentru păcatele sale, păcatele sale vor fi privite în mod drept ca fără de voie, şi aşa împreună cu oamenii care nu au păcătuit el va călători fără de poticnire pe calea care duce la viaţa veşnică.”

Plânsul este la început dureros, pentru că este împreună legat de frica de Dumnezeu. Dar odată cu trecerea timpului plânsul se uneşte cu dragostea şi aduce dulceaţă şi sfânta mângâiere a binecuvântării Mângâietorului. Numai aceia care cunosc acestea din propria lor experienţă pot mărturisi dulceaţa plânsului dumnezeiesc. Aici se dau două exemple: plânsul acesta seamănă cu cuvintele pe care le oferă sufletul care vrea să fie unit cu cel mai curat Mire, dar care nu vede prezenţa sa şi nu speră că el va veni. Astfel că plânge, se tânguie şi jeleşte. Dar împlinirea acestui plâns este „o curată unire în nuntă.” Aşa cum perechea se uneşte într-un singur trup, astfel sufletul celui care se tânguieşte este unit cu Dumnezeu, într-un duh.” Celălalt exemplu este din pilda Fiului risipitor. Deci „în toată sărăcia noastră, să cădem şi să plângem în faţa Domnului, Dumnezeului nostru…”

Concluzii la textul sfântului Grigorie Palama către monahia Xenia

Acest text al sfântului Grigorie Palama este izbitor, de Dumnezeu inspirat şi autentic, descriind călătoria omului către îndumnezeire şi mântuire. A fost scris pentru monahi, dar prin analogie este valabil pentru toţi creştinii.

A) Scrierea Sfântului Grigorie Palama arată că teologia ortodoxă este o ştiinţă terapeutică şi un mod de viaţă. Acesta conduce la comuniunea şi unirea cu Dumnezeu. Biserica este un spital al sufletului. Astfel toate textele patristice sunt terapeutice şi în această lumină ar trebui să le interpretăm.

B) Când vorbim despre terapie înţelegem în primul rând vindecarea minţii şi a inimii. Sfântul Grigorie face o analiză în profunzime a faptului că mintea noastră cade în boală atunci când se răspândeşte în cele înconjurătoare prin simţuri, şi se vindecă când se întoarce către ea însăşi, coboară în inimă şi apoi se suie la Dumnezeu. Aceasta reprezintă călătoria omului de la chip la asemănare, de la „masca cea hidoasă” la persoana prin excelenţă.

C) Lupta şi strădania de izbăvire de patimi ar trebui să fie legată de întoarcerea minţii în inimă. Tratamentul terapeutic care se limitează la cele de la suprafaţă, fără să aibă ca ţel vindecarea minţii nu este mai mult decât o morală neputincioasă. Aici vedem valoarea teologiei niptice a Bisericii. A elimina isihasmul din trăirea creştină este acelaşi lucru cu a face din Ortodoxie un lucru lumesc. De aceea trebuie să adaptăm tratamentul terapeutic pentru vindecarea minţii. Părinţii duhovniceşti care nu cunosc această metodă sunt neputincioşi în a-şi vindeca copiii duhovniceşti, lăsându-i nevindecaţi sau într-un narcisism duhovnicesc şi într-o stare de autosuficienţă duhovnicească.

D) (…) se vindecă mintea şi simţurile, sufletul şi trupul, omul şi societatea. Nu este o abordare dintr-o singură perspectivă, nu se supraevaluează un singur lucru în dauna celorlalte. Întreaga făptură a omului este vindecată, sfinţită, devine Dumnezeu prin har şi fiind sfinţit, sfinţeşte şi zidirea.

E) Spiritualitatea ortodoxă, al cărei centru se găseşte în inimă, rezolvă toate problemele sociale, politice şi ecologice într-un mod realist. Şi aceasta pentru că atunci când mintea se vindecă şi când patimile iubirii de averi, iubiri de slavă deşartă şi a iubirii de sine sunt vindecate, atunci omul devine sociabil şi delicat cu semenii săi şi cu mediul înconjurător. Prin urmare vindecarea minţii este o soluţie la toate marile probleme ale vremurilor noastre.

Capitolul 9 – Despre ocrotitoarea Sfântului Munte – Maica Domnului

Potrivit învăţăturii Sfântului Grigorie Palama, Preasfânta, plină de înţelepciune aşa cum era, „a căutat cu puterile sufletului său dacă ar putea descoperi mijlocul prin care să fie una cu Dumnezeu.” Dumnezeu a numit această unime sfânta şi dumnezeiasca dragoste. În încercarea ei, Maica lui Dumnezeu însăşi (Theotokos) a înţeles că unirea cu Dumnezeu nu se poate realiza prin simţuri, imaginaţie, învăţătură sau raţiune. Acestea constituie aşa numitele facultăţi raţionale ale sufletului şi nu conduc pe om la Dumnezeu. Această comuniune are loc numai prin mijlocirea minţii. Dacă omul se întoarce cu toată fiinţa sa către Dumnezeu prin minte, acela poate să ajungă la mult râvnita unire.

Când mintea se retrage de la Dumnezeu şi rătăceşte în căutarea celor din simţuri, atunci este bolnavă, şi aceasta este în realitate boala omului. Mai întâi trebuie vindecată mintea: să fie eliberată din robia celor zidite şi din toate simţirea celor zidite. Trebuie să fie cuprinsă de uitarea celor de pe pământ, lăsând orice gând deoparte, şi apoi să se înveţe întru cele sus. Aceasta se cheamă isihia minţii şi mai este numită „calea isihiei” sau „sfânta isihie”. (…) Această cale a fost calea folosită în mod precis de Preasfânta şi acolo în sfânta Sfintelor a atins îndumnezeirea prin har şi a devenit hotarul dintre zidit şi nezidit.

TOMUL AGHIORIT CAP 10

Sfântul Grigorie Palama în Prologul la Tomul Aghiorit arată că în Vechiul Testament prorocii au văzut limpede ceea ce urma să se petreacă mai târziu, iar Prorocii Noului Testament au văzut limpede lucrurile bune care urmau să vină, tainele Împărăţiei Cerurilor. De aceea este important pentru noi să îi credem pe proroci. Prorocul care în Duhul Sfânt este găsit vrednic să aibă experienţa lui Dumnezeu este un teolog. În mod esenţial teologul este identificat cu Prorocul. (…) aşa că fie avem propriile noastre experienţe, fie îi vom crede pe cei care le au.

Sfântul Grigorie continuă: sunt împotriva Părinţilor, şi împotriva învăţăturii Bisericii, cei care:

1. Îi condamnă ca Messalieni sau ditheişti pe cei care numesc harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu ca necreat, nenăscut şi care există în mod real;

2. Dacă declară că unirea cu Dumnezeu vine numai prin imitaţie şi legătură cu El, fără harul îndumnezeitor al Duhului;

3. Dacă afirmă că aceia care spun că mintea (nous) îşi are locul în inimă sau în cap sunt Messalieni;

4. Dacă numesc lumina de pe Tabor ca un fel de apariţie şi simbol care acum este şi apoi încetează de a mai fi;

5. Dacă numesc nezidită doar fiinţa dumnezeiească nu şi lucrările veşnice ale lui Dumnezeu;

6. Dacă nu primesc adevărul că până şi trupurile celor care înaintează pe calea duhovnicească primesc de la sufletele lor lucrările Duhului Sfânt.

Atunci când fiinţa (esenţa) este nezidită, atunci şi lucrările (energiile) sunt nezidite, şi când fiinţa (esenţa) este zidită, atunci şi lucrările sunt zidite.

Lumina nezidită

Sfinţii cunosc din experienţă, din împărtăşirea Cinzecimii, că lucrarea (energia) lui Dumnezeu e nezidită, pentru că ei primesc de câteva ori în viaţa lor să vadă această lucrare ca Lumină. Şi desigur ei sunt cu toţii încredinţaţi că această Lumină este nezidită, nu zidită, nu o apariţie. Acest lucru se vede limpede în pasajul Evanghelic despre Schimbarea la Faţă a lui Hristos, care a fost tema centrală a dezbaterii în tot acest conflict şi motivul pentru prezentarea învăţăturii despre lucrarea nezidită a lui Dumnezeu. (…)

În tropare şi în scrierile părinţilor ea este „de nedescris, nezidită, veşnică, fără de timp, neapropiată, nemărginită, nesfârşită, neîngrădită, nevăzută oamenilor şi îngerilor, dintru început şi neschimbată frumuseţe, slava lui Dumnezeu, slava lui Hristos, slava Duhului, raza dumnezeirii şi aşa mai departe…” Trupul Cuvântului a fost slăvit imediat imediat prin asumarea sa de către firea dumnezeiască şi această slavă a trupului „devine slavă a dumnezeirii.” În orice caz, deşi firea omenească fusese îndumnezeită prin asumarea sa „slava era nevăzută în trupul văzut”, pentru aceia care nu putea vedea ceea ce este de nevăzut chiar şi pentru îngeri. Astfel, în Schimbarea la Faţă, Hristos nu şi-a asumat ceea ce nu ar fi avut dinainte, şi nici nu s-a schimbat în ceva ce nu ar fi fost dinainte, ci ceea ce s-a făcut văzut Apostolilor Săi a fost ceea ce El era, deschizându-li-se ochii. Acest pasaj citat de către Sfântul Grigorie este luat din Sfântul Ioan Damaschinul, care spune aşa: „În timp ce El a rămas Acelaşi, ei Îl puteau acum vedea ca altfel decât le apăruse lor înainte.”

Prin urmare, vederea Luminii nezidite este vederea slavei lui Dumnezeu în trupul îndumnezeit al Cuvântului, a doua persoană a Sfintei Treimi. (…) este de asemenea scopul vieţii duhovniceşti. Vederea Luminii nezidite constituie îndumnezeirea omului, pentru că aceasta vine prin prefacerea omului, şi fireşte este unirea omului cu Dumnezeu.

Minte şi inimă

Părinţii vorbesc despre prezenta lucrării minţii în inimă. Înainte de toate trebuie spus că Tradiţia Bisericii face o deosebire foarte clară între minte şi raţiune. Când mintea lucrează potrivit firii, lucrarea ei este în inimă şi acolo este locul unde trebuie să fie. Din cauza căderii însă, mintea în loc să fie în inimă se răspândeşte în cele din afară, şi se robeşte lucrurilor zidite. Mai mult decât atât, acest fapt este însăşi căderea omului, şi cu adevărat acesta este păcatul. Isihasmul, ascetismul ortodox, este mişcarea teologică prin care mintea (nous) încearcă să se întoarcă din nou în inimă din răspândirea ei în cele din afară şi din amestecul ei cu raţiunea.

Ieşirea minţii din trup (cum învăţau neoplatonicii) spune Sfântul Grigorie este „o descoperire a demonilor şi o învăţătură a păgânilor.”

Intrarea minţii în inimă vădeşte curăţia sa şi faptul că este aptă să primească Descoperirea, de vreme ce mintea omului este organul vederii lui Dumnezeu. (…) în Tomul Aghiorit se spune foarte limpede că mintea-nous percepe o lumină, iar simţurile altă lumină. Simţurile văd lumina sensibilă, iar mintea vede Lumina nezidită. Mintea atunci este organul prin care omul vede Lumina nezidită, care este Împărăţia Cerurilor şi hrana îngerilor, dar de vreme ce mintea este legată de trup, atunci când sfinţii dobândesc Harul dumnezeiesc, atunci prin puterea Sa ei văd „cu simţul vederii şi cu mintea” (…) astfel omul vede lumina dumnezeiească atât cu ochii săi, ai simţului vederii, dar aceasta pentru că au fost mai întâi prefăcuţi şi întăriţi de către Harul nezidit al lui Dumnezeu.

Cap. Îndumnezeirea trupului

Despre Varlaam, care folosea filosofia stoică şi platonică, subestimând trupul omului şi numind despătimire a sufletului omorârea părţii sale pătimitoare, adică pofta şi mânia. Acesta este un ascetism eretic, care duce la respingerea lacrimilor şi a întristării în timpul rugăciunii. Aceasta este o duhovnicie naivă care nu ia seamă la felul în care este întemeiat omul, trup şi suflet. (…) Astfel ascetismul, pocăinţa, străpungerea, lacrimile şi tânguirea sunt de cea mai mare însemnătate pentru îndumnezeirea omului. Nu sunt mai prejos decât simpla fericire a sufletului, ele sunt drumul şi calea îndumnezeirii.

Schimbarea la Faţă. Ereticii varlamiţii consideră lumina pe care o văd isihaştii ar fi o iluzie pentru că ar fi accesibilă simţurilor şi o privesc ca pe o activitate demonică. Ei numesc luminările pe care le primeau prorocii din Vechiul Testament ca fiind simbolice şi spun că Lumina Schimbării la Faţă a lui Hristos este simţită (sensibilă). (…) Sfântul Grigorie spune că Lumina este energia lui Dumnezeu, care este nezidită, aşa cum este şi fiinţa lui Dumnezeu (esenţa). Nu există fiinţă (esenţă) fără energie (lucrare). (…) Teologia ortodoxă este teologia care poate face o distincţie limpede între lucrări. Mai mult decât atât, a atribui lucrările lui Dumnezeu diavolului şi lucrările demonice lui Dumnezeu este păcatul blasfemiei împotriva Duhului Sfânt.

Mulţi oameni vorbesc despre Împărăţia lui Dumnezeu ca şi când ar fi o realitate creată, însă Sfântul Grigorie învaţă potrivit întregii învăţături a Bisericii că vederea Luminii nezidite este Împărăţia lui Dumnezeu. (…) a vedea cineva Lumina nezidită este Împărăţia lui Dumnezeu. (…) Marea vedere a Luminii Schimbării la Faţă a Domnului este taina zilei a opta, spune Sfântul. Astfel Împărăţia lui Dumnezeu este taina zilei a opta. Cele şase zile arată lumea. Depăşirea lumii şi a celor cinci simţuri –care lucrează în şase simţuri, pentru că şi cuvântul vorbit se adaugă simţurilor- este dumnezeiescul Sabat, care duce la taina veacului al optulea. Astfel Împărăţia lui Dumnezeu este mai presus de simţuri (senzaţii) şi mai presus de cuvânt. Oprirea simţurilor şi a cuvântului vorbit, care reprezintă ziua a şaptea, conduce la participarea la Împărăţia lui Dumnezeu. (…) când spune că sunt unii printre voi care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere, înseamnă că Împăratul este prezent peste tot şi Împărăţia lui este şi ea peste tot. „Venirea împărăţiei lui Dumnezeu” nu înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu vine de altundeva, „ci că se vădeşte prin puterea Duhului lui Dumnezeu”.

În întreaga învăţătură a Bisericii vedem că Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvântul şi Lumină este Preasfântul Duh. Acest lucru se poate vedea atunci când oamenilor li se dă darul de a Îl vedea pe Dumnezeu şi atunci ei Îl văd ca Lumină.

Moise a pătimit schimbarea la faţă, însă Hristos a înfăptuit-o, nu a pătimit-o. Domnul nostru Iisus Hristos avea acea strălucire de la Sine Însuşi. Aceasta este diferenţa dintre schimbarea la Faţă a lui Hristos şi a Sfinţilor. (…) Varlaam spunea că Hristos în acel moment şi-a asumat ceva ce nu avea. (…) Sfântul Grigorie spune că aceasta este cu adevărat o blasfemie. (…) Hristos nu s-a schimbat la Faţă, „asumându-şi ceva ce nu era, şi nici nu s-a schimbat în ce nu era, ci şi-a arătat celor mai apropiaţi ucenici ai Săi ceea ce era.”

Este o învăţătură de bază a Sfinţilor Părinţi că întotdeauna când fiinţa este zidită, şi lucrarea este zidită, şi întotdeauna când fiinţa este nezidită, atunci şi lucrarea este nezidită.

Astfel Împărăţia lui Dumnezeu este împărtăşirea de slava nezidită a Dumnezeului Treimic, vederea Luminii nezidite. Experienţa Luminii nezidite este o gustare din viaţa veşnică. Sunt, totuşi, multe feluri şi măsuri ale acestei împărtăşiri. Uneori simţim Harul dumnezeiesc arzând patimile şi păcatele, ca un foc care curăţă inima noastră de patimi, uneori ca o lumina care ne luminează mintea şi îi descoperă tainele ascunse oamenilor trupeşti. Uneori simţim Harul lui Dumnezeu ca bucurie şi mângâiere, ca o mişcare de viaţă nesfârşită înlăuntrul nostru, ca o simţire a dragostei pentru întreaga lume, ca o neîncetată pomenire a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă să fii mereu în prezenţa lui Dumnezeu. Sunt multe feluri şi măsuri ale vederii lui Dumnezeu, lucru care arată starea duhovnicească a omului.

Hristos a ales cei trei ucenici, Petru, Ioan şi Iacov ca să îşi arate Dumnezeirea Sa, pentru că i-a considerat ca cei mai potriviţi să guste din această experienţă. Părinţii învaţă că cei trei ucenici aveau câteva calităţi foarte însemnate pentru a primi această experienţă. Petru a fost ales pentru dragostea sa de Hristos, Ioan pentru că era iubit de Hristos şi Iacov pentru că urma să fie primul din ceata ucenicilor lui Hristos care urma să mucenicească pentru El. Preferinţa şi alegerea acestor trei ucenici nu trebuie privită din perspectiva unor motive şi criterii antropocentrice, ci din perspectiva lucrării lui Dumnezeu şi a putinţei şi posibilităţilor omului. Interpretând acest paragraf, Sfântul Grigorie spune că participarea la Slava lui Dumnezeu, vederea Luminii nezidite, nu vine la om la întâmplare, ci la cei care îndeplinesc două calităţi. Prima este credinţa în Hristos –că este unul şi singurul Dumnezeu- o dorinţă de a Îl urma şi a doua este o inimă curată de patimi. Ridicarea omului sus pe acest munte înalt reprezintă de fapt călătoria sa de la curăţia inimii la luminarea minţii sale, şi acesta este isihasmul ortodox. (…) Astfel luminarea dumnezeiească depinde şi de voinţa şi libertatea omului, de vreme ce Raiul şi Iadul nu există din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ci numai din cel al omului. Aceasta înseamnă că aceia care sunt necurăţiţi experimentează Harul lui Dumnezeu ca foc, care este Iadul, iar cei curăţiţi, potrivit măsurii curăţiei lor, trăiesc Harul lui Dumnezeu ca Lumină, iar acesta este Raiul, Împărăţia lui Dumnezeu.

Ochii care privesc în mod natural, potrivit firii, sunt orbi la vederea acelei Lumini. De aceea ochii ucenicilor au fost preschimbaţi şi astfel au putut vedea. Prin urmare avem o Transfigurare (schimbare) şi a ucenicilor. (…) Există diferită măsuri ale vederii lui Dumnezeu, chiar şi în ce priveşte Schimbarea la Faţă. La început ucenicii vedeau persoana lui Hristos ca un soare, apoi norul i-a umbrit. La început Lumina strălucea mai degrabă puţin, şi de aceea a putut face posibilă vederea. Dar când a strălucit mai tare, „nu au mai putut-o privi din cauza covârşitoarei strălucirii”.

Schimbarea la Faţă a lui Hristos s-a petrecut în timpul rugăciunii. Aşa ne spune Sfântul Luca. Nu pentru că avea Hristos nevoie să se roage ca să se schimbe la Faţă, ci ca să arate ucenicilor Săi că prin rugăciune ei vor putea să ajungă la realitatea acestei mari experienţe şi descopeiri. Astfel vedem valoare rugăciunii, şi în mod special a rugăciunii numită a minţii (noetică), de vreme ce prin ea omul este găsit vrednic de a se împărtăşi de Împărăţia lui Dumnezeu şi de a găsi viaţa veşnică. Când prin fapte bune şi rugăciune omul ajunge la rugăciunea minţii, atunci el ajunge şi la vederea lui Dumnezeu şi la tainele cele de negrăit.

Sfântul Grigorie Palama observă că Hristos şi-a arătat slava Sa în timpul rugăciunii „ca să arate că rugăciunea este prilejul pentru acea binecuvântată vedere a lui Dumnezeu şi pentru noi ca să învăţăm că apropiindu-ne de Dumnezeu, unindu-ne prin virtute şi rugăciune, aşa vine şi se iveşte acea strălucire.”

Ceea ce se cere este curăţia inimii, alungarea tuturor gândurilor care vor să pătrundă în inimă, şi luminarea minţii care se arată ca rugăciune neîncetată. Ca un rod, omul primeşte vederea de Dumnezeu.

Frumuseţea lui Dumnezeu este energia Sa nezidită care este văzută de aceia care îşi curăţă mintea de patimi şi de gânduri, care au eliberat-o de orice amestec şi înrobire. Sfinţii Părinţi învaţă că atunci când un om dobândeşte luminarea minţii sale şi se roagă înţelegător, atunci când nici nu se aşteaptă această rugăciune se preschimbă în vederea Luminii nezidite.

Sufletul omului este foarte strâns legat de trupul său şi astfel experienţele îndumnezeirii se transmit şi trupului. (…) Nu doar că trupul se face strălucitor, dar aceasta devine vizibil chiar şi oamenilor care îl văd pe cel îndumnezeit din afară. (…) învăţătura Bisericii spune că cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Cerurilor.

Vederea Luminii nezidite vine dinlăuntru, prin îndumnezeire şi din Trupul dumnezeiesc-omenesc (theantropic) al lui Hristos.

Calea îndumnezeirii.

Întreg textul care descrie Schimbarea la Faţă, dar şi momentul care a precedat-o ne înfăţişează nouă calea îndumnezeirii, care este acelaşi lucru cu calea spre vederea Luminii nezidite. Mai întâi, avem mărturisirea lui Petru: Tu eşti Hristosul… (Matei 16,16), pe care Hristos a confirmat-o prin Schimbarea Sa la Faţă: Acesta este Fiul meu cel iubit…

Mărturisirea lui Petru a fost urmată de tăcere. După cuvintele „sunt unii aici care nu vor gusta moartea…” Evanghelistul spune imediat că Iisus, după şase zile, i-a luat cu sine pe cei trei ucenici…Deci între aceste cuvinte şi Schimbarea la Faţă a urmat o săptămână de tăcere. Îi pregătea cu tăcere, nici un alt eveniment n-a avut loc între timp.

Prin urmare, Schimbarea la Faţă a lui Hristos a avut loc în timpul rugăciunii. Acestea ne arată nouă calea spre îndumnezeirea noastră. E nevoie, mai întâi, de mărturisirea lui Hristos că este unul şi singurul Mântuitor. Apoi urmează tăcerea, strădania de a trăi potrivit voii lui Dumnezeu, viaţa ascetică prin care inima omului se curăţă de patimi şi de gânduri rele. De fapt, este o luptă pentru curăţie, care vine prin răbdare, stăruinţă şi nădejde în Dumnezeu. În această strădanie dialectica umană nu este necesară. În realitate, această tăcere este isihia ortodoxă în întregul înţeles al cuvântului- liniştea trupească şi noetică. Şi desigur omul ajunge la vederea lui Dumnezeu într-o atmosferă de rugăciune, şi mai ales rugăciune pentru întreaga lume. Numai această rugăciune deplină şi cuprinzătoare (ecumenică) duce mintea la vederea lui Dumnezeu. (…) Pentru a ajunge aici trebuie deci să fie mărturisirea că Hristos este adevăratul Dumnezeu, tărie în credinţă, a fi în Biserică, şi ascultare a cuvintelor celor îndumnezeiţi şi de Dumnezeu purtători Părinţi. De asemenea, este nevoie de oprirea simţurilor şi a cuvântului vorbit, ţinerea Sabatului, care înseamnă intrarea în ziua a şaptea, adică viaţa omului dincolo de cuvinte, depăşind regulile logicii, şi atunci omul trăieşte ziua a opta, cu alte cuvinte, atinge vederea Luminii nezidite, care este însăşi Împărăţia lui Dumnezeu. (Omilia 34 a Sfântului).

Metoda ascetică.

Sfinţii Părinţi, ca şi Sfântul Grigorie Palama, nu se mulţumesc doar să ne arate care este scopul nostru în viaţa duhovnicească, ci ne arată şi calea care, fără de greşeală, duce în acea direcţie. În aceasta se poate vedea dragostea şi filantropia lor.

Singura cale care conduce pe om la îndumnezeire şi la vederea Luminii nezidite este viaţa ascetică creştinească şi în Hristos. Nimeni care respinge această metodă nu va putea vreodată împlini ţelul pentru care a fost zidit. Trist, şi chiar tragic, este însă că mulţi oameni ai zilelor noastre vorbesc despre îndumnezeirea omului, despre îndumnezeirea trupului omenesc, despre sfinţii Părinţi, dar nu vorbesc despre modul şi metoda pe care trebuie ca omul să o urmeze. Aceasta este o greşeală capitală. Pentru că la fel ca în toate ştiinţele omeneşti dacă se anulează metoda nu vor fi nici un fel de rezultate, la fel se întâmplă şi în teologia ortodoxă. Atunci când teologia nu indică calea şi metoda, care este metoda ascetică isihastă, nu îl va putea conduce pe om la ţelul său final. O astfel de teologie este inexistentă şi periculoasă. (…)

Vom arăta pe scurt care sunt cele câteva elemente ale acestei metode, care constituie ceea ce se cheamă isihasm.

Elementele metodei isihaste

Primul element- cele trei stadii

Este o învăţătură limpede a Sfinţilor Părinţi care spune că există trei stadii ale desăvârşirii duhovniceşti: curăţirea inimii, luminarea minţii şi îndumnezeirea. Curăţirea inimii este dezlegarea ei faţă de orice gând rău, eliberarea omului de plăcere şi durere. Luminarea minţii este dobândirea rugăciunii neîncetate a minţii, prin care omul leapădă neştiinţa şi uitarea şi astfel are pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. Iar vederea de Dumnezeu este eliberarea omului de închipuire.

Al doilea element – mintea și rațiunea

Un lucru de cea mai mare însemnătate în strădania curăţirii este reprezentat de desprinderea minţii de raţiune. La căderea omului mintea sa s-a amestecat şi a devenit înrobită de raţiune şi simţuri. Aceste două centre de cunoaştere ale omului, mintea şi raţiunea, nu sunt identice, ci ele funcţionează în paralel. Identificare lor (confundarea lor) a cauzat întunecarea minţii şi căderea omului. Ele se despart prin mijlocirea metodei isihaste, care este o îngrădire temporară a simţurilor şi a raţiunii, practicarea rugăciunii cugetătoare şi folosirea rugăciunii neîncetate a minţii şi a inimii.

A treilea element – un singur gând, rugăciunea neîncetată

În acest fel omul trăieşte isihia înţelegătoare (noetică), care este pur şi simplu faptul că omul se sălăşluieşte în Dumnezeu. Asta înseamnă că mintea este curată de gânduri, nu se ocupă decât cu un singur gând, acela al rugăciunii neîncetate. Isihia noetică în învăţătura Părinţilor este numită „ştiinţa gândurilor.”

A patrulea element – inactivarea imaginației

O strădanie intensă se face pentru a îl slobozi pe om şi de imaginaţie. Asta nu înseamnă că omul leapădă tot ceea ce ţine de facultarea imaginativă, ci că o face inactivă. Mai mult decât atât, închipuirile sunt precum zgura pe minte, ochiul sufletului, care o împiedică să vadă Slava lui Dumnezeu.

Al cincilea – lupta cu gândurile

Lupta cea mai importantă este lupta împotriva gândurilor. Gândurile sunt simple şi compuse. Gândurile simple nu sunt un păcat, în timp ce gândurile compuse, care sunt despre oameni sau lucruri, gânduri despre ei, şi despre patimi, sunt păcate şi crează condiţiile săvârşirii păcatelor. Gândurile se dezvoltă şi ajung să devină patimi. Exită momeala pentru păcat, însoţirea, dorinţa, săvârşirea şi împătimirea. Patimile sunt mişcări nefireşti ale sufletului. Astfel înfrânarea şi rugăciunea slobozesc omul de gânduri şi de consecinţele lor îngrozitoare.

Al şaselea – pocăința, spovedania, părintele duhovnicesc

Patimile se vindecă prin pocăinţă, spovedanie, lupta pe care o duce fiecare, şi prin călăuzirea unui părinte duhovnicesc. Omul nu poate să trăiască viaţa duhovnicească fără călăuzire.

Concluzii.

Într-o predică Sfântul Grigorie Palama ne îndeamnă să ne folosim ochii cei lăuntrici ca să privim măreaţa vedere, adică firea noastră pe care Hristos a asumat-o şi care trăieşte veşnic împreună cu focul dumnezeirii. „De vreme ce Dumnezeu sălăşluieşte în Lumină, şi noi să alergăm să ne luminăm, şi să rămânem veşnic luminaţi de slava celei în trei sori străluciri care stăpâneşte ca una singură.”

Ne sfătuieşte să călătorim spre acestă Lumină, adică spre vederea Luminii nezidite. Nu este un lux în viaţa noastră, ci însuşi scopul existenţei noastre. (…) atunci când iubim frumuseţea slavei celei neschimbătoare ne vom curăţa ochii minţilor noastre de gândurile trupeşti, dispreţuind orice lucru încântător şi desfătător care nu este veşnic. Acesta, chiar dacă este dulce, duce la chinul veşnic, şi chiar dacă aduce frumuseţe trupului, înveştmântează sufletul în hainele cele urâte ale păcatului. Acest lucru este cu totul necesar, pentru că dacă nu purtăm veştmintele slavei dumnezeieşti, nu vom putea intra în nunta cea cerească, ci vom fi lăsaţi „în foc şi în întunericul cel mai dinafară.”

Este semnificativ că aceste îndemnuri extraordinare ale sale de a lepăda gândurile trupeşti, de a curăţa inima şi de călători spre Lumina nezidită, nu le-a adresat unei obşti monahale, ci turmei sale din Tesalonic, celor căsătoriţi şi celor necăsătoriţi, şi arată că drumul este comun, drum pe care noi toţi trebuie să îl urmăm ca să putem ajunge la vederea Luminii nezidite, care este frumuseţea veacului ce va să vină, temelia binecuvântărilor ce vor veni, Împărăţia Cerurilor.

Sfântul Grigorie Palama patrulea Ierarh şi Teolog

Sfântul Vasile cel Mare spune că mintea trebuie să se reîntoarcă în om din răspândirea ei şi poate face acest lucru, orice activitate ar întreprinde. Adevăratul filosof cel ştiutor, care îşi are trupul ca loc de muncă şi ascunziş sigur al sufletului său, „chiar dacă se întâmplă să fie în piaţă, sau chiar dacă ţine o predică sau dacă se află pe câmp la muncă, chiar dacă ar fi în mijlocul mulţimii, el rămâne aşezat în mănăstirea sa firească, adunat în mintea sa şi filosofând despre lucrurile care îi sunt proprii.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s