Interviu despre „Cartea cuvintelor dispărute”

Ce v-a determinat să scrieţi Cartea Cuvintelor dispărute?

Două experiențe pe care le-am avut împreună cu fetele mele m-au împins spre această faptă. Prima întâmplare s-a petrecut cu mezina noastră, pe care am observat-o că citea și recitea de zor de la o vreme o singură carte, și asta avea loc în toate circumstanțele posibile, adică în pat, în mașină, pe parchet, plimbându-se prin cameră, afară în grădină. Într-o bună zi însă am observat un colț al acestei cărți care ieșea chiar de sub perna pe care dormea și că îndată ce terminam de citit împreună lectura de seară, ea se repezea la cartea cu pricina spre a continua să o devoreze. Așa că nu m-am putut abține și așteptând un moment potrivit am luat în mâini și eu această carte cu mare curiozitate să văd ce a putut capta atenția fetiței mele. Mi-am dat seama din prezentare că era vorba despre un best-seller, o carte foarte celebră tradusă din limba engleză al cărei personaj principal era o fetiță. Am deschis-o și am început să citesc. Nu puteam să nu recunosc că ritmul cărții era unul care te putea captiva. Însă foarte repede trei lucruri m-au intrigat sau m-au făcut gelos. Primul este că nu era un autor român. Și pentru că nu era singura carte pe care ea o citea din literatura anglo-saxonă mi-am spus, Adică cum, noi românii nu avem capacitatea de ne însufla proprii copii cu propriile noastre povestiri cele care sunt cel mai aproape de experiențele noastre de zi cu zi? Ce s-a petrecut cu noi, de parcă o invazie străină ne-a ocupat mințile și inimile? Al doilea lucru care nu mi-a plăcut este că personajul principal rostea cuvintele în mod defectuos. Binenețeles că nu este nimic rău în a îi amuza pe copii cu câte o greșeală de exprimare comică de felul acesta, de jocuri de cuvinte, însă aici întreaga carte era plină de aceste mici devieri de o literă sau două. Și am trăit senzația celui care citește un text în care fontul este un pic dublat, un soi de insinuare fină dar constantă a unei schizofrenii la nivel lexical. O manevră stilistică din spatele căreia se propaga un efect ciudat, o strâmbare a cuvântului în chiar intimitatea înălțătoare a actului lecturii. Poate că am exagerat un pic toată povestea aceasta, dar atunci când am dat undeva în primele pagini de faptul că celălalt personaj pozitiv principal avea o privire demonică prin care o fascina pe fetița, am simțit că vreau să scriu și eu o carte. O carte care să atragă atenția fetiței mele altor copii de români, și în care să transmit valorile în care cred. Însă a trecut o vreme până ideea când o anume idee de carte să se zămislească, iar ziua aceea a fost atunci când fata cea mare care avea lecturi foarte bogate, mi-a spus de la o vreme mulți dintre colegii ei nu mai înțeleg cuvintele pe care ea le folosea pentru că nu le auziseră niciodată. Și nu era vorba despre neologisme, ba dimpotrivă, despre cuvinte din cele mai neaoșe. Atunci s-a legat o idee, că așa cum se zice că au dispărut dinozaurii, anumite animale, plante și obiecte, iar altele sunt pe cale de dispariție, tot așa au început să dispară cuvinte. Iar dacă dispar cuvintele, atunci va dispărea și lumea pe care o descriem prin ele, lumea așa cum o știam noi până acum. O întreagă atmosferă cu are eram obișnuiți se va stinge. Și simțind această pierdere, mi-am prospus să fac ceva. Ceva mic. Un început ca o picătură. Haide să scriu o carte despre cuvintele care dispar și care merită salvate. Poate că citind-o, se va schimba ceva în mintea copiilor, în favoarea bogăției limbii în care trăim. Poate unii se vor reîndrăgosti de cuvinte pentru că se vor convinge de puterea care stă în frumusețea lor.

Și m-am gândit la un format și la un stil care să nu fie nici foarte extenuant la lectură, dar nici prea subțire. Un text și imagini care să convingă și pe părinții să lupte pentru valoarea cuvintelor cu care își hrănesc copiii. Pentru că în mare parte prin cuvinte noi stabilim legături de comuniune. Cred că, dintre noi toți, copiii sunt cei care resimt și exprimă cel mai bine nevoia de comuniune dintre noi. Ați văzut, copiii mici, cum vin cu viteză, se izbesc de tine și te îmbrățișează? Și apoi continuă să te îmbrățișeze prin cuvintele lor. Dar aceste cuvinte ei le știu de la noi, adulții. Începem să le vorbim și atunci noi le dăruim cuvintele cu care ei să ne vorbească apoi. Adică cumva, noi îi hrănim pentru ca după aceea să fim hrăniți de ei cu aceleași cuvinte. Dacă le dăruim cuvinte sărace, vom primi înapoi sărăcie. Deci este important să salvăm și să dăruim cuvinte bune.

Limba aşa cum o prezentaţi în carte, pare să aibă o viaţă în sine. Cât de mult este aceasta o metaforă? Ce înseamnă viaţa limbii?

Nu este o metaforă. Cuvintele pătrund în noi și ne modelează starea, ne dau viață sau ne omoară. Cu un cuvânt poți să produci în celălalt o întreagă furtună de neurotransmitățori. Însă poetic vorbind, limba este prima noastră patrie. Dacă ne înstrăinăm de puterea ei de a ne reprezenta, dacă nu reușim să trăim înlăuntrul ei precum înoată peștele în apă, atunci vom fi într-o stare de veșnic imigranți, într-un trup care nu mai este casa noastră. Noi trăim în trupul și în cuvintele noastre, iar viața noastră lăuntrică și socială nu se poate desfășura decât în spațiul exprimării prin cuvinte. Gândurile se exprimă prin cuvinte. Cuvintele rostite sunt extensiile în afară ale gândurilor noastre, prin urmare cuvintele sunt punțile noastre de legătură cu noi înșine, cu aproapele nostru și cu Dumnezeu. Lăuntric ne dăm un sens la tot ceea ce ni se petrece prin cuvintele care compun gândurile, apoi împărtășirea de aproapele nostru se face tot cu ajutorul cuvintelor, iar spre sfârșit avem Rugăciunea, care are nevoie de cuvinte spre a se urzi.

Această triplă legătură trebuie să fie o legătură poetică. Așa cum spunea Sfântul Porfirie, un creștin nu poate fi creștin dacă nu este poet. Ce vrea să spună aici Sfântul? Că cel care se roagă are nevoie de o deschidere a inimii spre a primi acolo înțelesurile adânci ale vieții duhovnicești, tâlcuri care se zămislesc, o limbă dulce care îi înmoaie oasele, cum spune Solomon.

Vorbirea cu Dumnezeu se face prin această poetică psaltică. Când citești psalmii te minunezi de puterea lor de a înmuia prin cuvinte o inimă învârtoșată, propria-ne inimă. Este o poetică a strigătului către Dumnezeu care întrece orice altă poezie, fiindcă se înalță mai sus de nivelul sufletesc al oamenilor care trăiesc sub soare, adică sub umbra stricăciunii și a morții.

În afară de Hristos, orice căutare omenească se face dinlăuntrul morții. Însă învierea lui Hristos, a risipit întunericul neștiinței. Citim poezia psalmilor, dar la un alt nivel, duhovnicesc, adică în care este prezent Hristos, Dumnezeu arătat nouă. În întunericul morții acesteia, moștenit de la părinții noștri odată cu viața, izbucnește lumina Învierii lui Hristos, și atunci psalmii se umplu de lumină, de sărbătoare. Se umplu de viață pentru că moartea a fost biruită.

Dacă vom pierde cuvintele prin care ne putem mărturisi aceste adâncuri ne va fi greu.

Acum revenind la copii, au nevoie de cuvinte pe care să le însăileze într-o poveste prin care să dea sens vieții lor. Și le spuneam în carte că dacă viaţa lor nu este încă deajuns de însorită încât să merite o poveste, putem începe printr-o strădanie inversă, adică să pornim de la cuvinte și să înaintăm către viață. S-o povestim prin cuvinte mai frumoase decât este ea. Povestea despre viață să fie mai frumoasă decât viața însăși.(…) Atunci ușor-ușor, veţi vedea că viaţa, aceasta de zi cu zi, poate plitisitoare, poate gri, va ceda în faţa negrăitei frumuseţi a cuvintelor, se va reînveşmânta în lumină şi îşi va regăsi strălucirea pierdută! Şi atunci cine se vor bucura? Cuvintele noastre. Nu vor fi îndeajuns de expresive şi va trebui să căutăm şi mai în adâncul comorii ca să putem exprima atâta copleşitoare frumuseţe.

Dar când se vor termina cuvintele? Să ajungem noi acolo! Atunci ne vom odihni cu adevărat. Datoria noastră se va fi încheiat. Vom fi pur şi simplu răpiţi în al nouălea cer şi vom trăi în frumuseţea Cuvântului. Fără alte cuvinte.

Ce înseamnă că o limbă este moartă?

O limbă moartă este o limbă care este vorbită de oameni care și-au pierdut însuflarea. O societate care are ca interes primordial trupul va fi interesată nu de cuvinte vii și învietoare, ci de cifrele prin care să se înstăpânească asupra zidirii și să uzurpe pronia lui Dumnezeu. Însă stăpânirea omului asupra făpturii este fragilă. Deunăzi așteptam pe cineva și de frig am intrat într-o benzinărie. Lângă mine la o masă se aflau doi domni care preț de un sfert de oră au discutat două teme: mașini și apartamente. La un moment dat am sesizat că narațiunea, argumentele, punctele centrale ale discuției toate se bazau pe cifre, de temperatură, de cai putere, de consum, de grad de confort, de metri pătrați ai spațiului funcțional etc.etc. Cu atât mai mult m-a izbit această observație cu cât cu doar două zile înainte sosisem din Orientul Mijlociu, din pustiul beduinilor, unde toate îți vorbesc despre grija lui Dumnezeu pentru toată zidirea. Acolo unde nu este nici o mângâiere omul este obligat să se arunce cu toată ființa lui spre rugăciune. Dar pustiu mare este lumea această și oricât de sigură ar părea mângâierea pe care o aduc cifrele, ea este părelnică. De îndată ce trec anii și se veștejește puterea noastră, atunci vedem zădărnicia nădejdii în cifre și căutăm o cale de ieșire. Însă dacă ne lipsește cunoașterea limbii cum vom afla drumul?

Cine sau ce credeţi că este în epoca noastră cel mai mare duşman al limbii? Cum putem scăpa de el?

Aș zice că cel mai mare dușman al limbii este raționalismul, hiper-secularizarea, nădejdea în propriile noastre forțe. Atunci experiența noastră sărăcește și limbajul care este cel care exprimă această experiență își va pierde vocația de a exprima trăirile inimii și atunci va fi vai de noi. Limbajul este o experiență în sine care ne formează. Cuvântul și experiența se susțin unul pe altul. Sfinții au experiențe în viața lor cu Domnul și le transmit prin cuvânt, iar cuvântul lor ne luminează nouă calea spre propriile noastre experiențe cu Domnul. Dogmele Bisericii sunt aceste călăuze spre experiență, adică exprimarea prin limbajul zidit al comunicării omenești a experiențelor harului nezidit. Zic asta și sper să nu greșesc din câte am înțeles și eu citind Dogmatica Empirică a părintelui Ioannes Romanidis.

Și atunci le-am propus copiilor în această carte o călătorie care să îi insufle prin intermediul a 12 cuvinte pe cale de dispariție către trăiri care stau să apună, gata să cadă de pe cornișa lumii mereu decadente. Deci nu spun că este decadentă de azi de ieri, ci că fiecare generație simte această decadență fiindcă aceasta este condiția ei de după căderea părinților noștri. Dar tocmai în spațiul decăzut și corupt al lumii noastre a venit Hristos și ne-a luminat prin cuvânt și sfinții mărturisesc că ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii și Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă. Cât de limpede este înfățișată legătura strânsă dintre cuvânt și viață. Această legătură arătată aici de Sfântul Ioan se repetă și la nivelul omenesc. Deci am încercat ca prin îndemnul către recuperarea puterii salvatoare a cuvintelor să recuperăm și experiența pe care ele o încapsulează. De exemplu, am propus copiilor cuvântul tămăduire, care a rămas mai mult doar în sfera exprimării slujbelor bisericești, însă chiar dacă el vine din limba maghiară ca și cuvântul mântuire, mi se pare că are o întreagă încărcătură duhovnicească cu care înaintașii noștri l-au umplut și pe care cuvinte ca însănătoșire sau vindecare nu o au. Îmi vine acum în minte din pericopa evanghelică:O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.…Însănătoșirea sau vindecarea merg mai bine în spectrul acesta medical, fiziologic, sau cel puțin așa au fost ele însărcinate în timp de înaintașii noștrii. Mie așa mi se pare, nu sunt niște reguli stricte, e vorba despre o poetică a limbajului pe care fiecare dintre noi trebuie să o recâștigăm cum ne inspiră experiența.

Pare că sunt cuvinte mari ce zic eu însă cum să trăim altfel, fără însuflare? În deșert fără apă ne uscăm cu repeziciune.

A fost o vreme când nu existau cărţi sau erau oricum mult prea puţine pentru ca omul obişnuit să aibă acces la ele. Cum via, cum se înnoia, cum prospera limba în acea vreme?

Forma de existență scrisă a cuvântului este doar una dintre ele. Îmi vin acum în minte patru forme de existență a cuvântului: cuvântul gândit, cuvântul rostit, cuvântul scris, iar azi pare că tot mai puternic este acest cuvânt văzut, imagistica tehnologică tot mai halucinantă cu care suntem împresurați. În trecut oralitatea predomina, cuvântul era rostit de-a dreptul în fața interlocutorului, o punte spontană, simplă și pătrunzătoare către inima celuilalt. Limba se îmbogățea prin adăugarea de noi experiențe care trebuiau povestite. Cu fiecare tâlc pe care omul îl dădea experienței sale folosind cuvinte cuvântul se încărca cu fine nuanțe diferite față de momentul de dinainte al folosirii sale. Oamenii trăiesc lucrul acesta firesc, adică nu putem fi atenți la această modelare continuă a limbajului cu care suntem înzestrați. Este o putere pe care o folosim inconștient clipă de clipă, dar ar trebui măcar să știm că o avem. Este o altă stare de împărtășire prin cuvânt pe care am propus-o copiilor decât prin folosirea automată a cuvintelor. Am încercat să îi înspir, să îi îndemn să folosească cuvintele în mod creativ, nu automat. Atunci când ai o putere pe care ți-a dat-o Dumnezeu de a da sens lumii, istoriei tale, experienței tale, te simți în putere, simți o deplinătate. Poți de exemplu să dai un sens suferinței și atunci e deja un mare câștig.

Centralizarea și uniformizarea formelor limbajului au fost apanajului cuvântului scris. În lumea tradiției orale și comunitare diferențele de la o zonă la alta, de la un neam la altul erau mult mai răspândite binenețeles. Bogăția acestor diferențe făcea ca poveștile interacțiunii dintre neamuri să fie fabuloase, să merite povești. În societatea globalizată însă ar putea veni clipa în care ne vom uniformiza cu toții experiențele sociale, poveștile, tradițiile etc și atunci nu va mai fi nimic de povestit. Pentru că povestea prespune o ureche care să asculte ceva diferit de propria poveste. Vom vedea ce va fi.

În oricare din aceste forme ale cuvântului, care în sine nu sunt nici bune nici rele, cuvântul poate fi tămăduitor sau îmbolnăvitor. Dumnezeu a zidit lumea însă omului i-a dat această putere de pune nume lucrurilor și ființelor, de a sens cuvintelor, de a povesti viața, de a istorisi și a da un tâlc experienței. De aici se vede demnitatea lui împărătească cu care fost înzestrat de la zidire, libertatea aceasta cu care omul poate interpreta și da sens cum dorește existenței sale. Poate ca toate să le vadă ca daruri sau pe toate să le vadă ca prilej de amărăciune. Binențeles că Dumnezeu îi sugerează cu toată libertatea sensul cel mai măreț al vieții care este trăirea Crucii și a Învierii printr-o viață de neîncetată golire de sine. Venim la Liturghie duminica, trăim auzirea cuvântului lui Dumnezeu sau însăși Viața Cuvântului, prin participare, fiecare la măsura sa, și apoi încercăm de-a lungul săptămânii să continuăm această viață prin propriile noastre cuvinte, în rugăciune și în împlinirea poruncilor, în legătura noastră cu aproapele.

Ce înseamnă cuvânt frumos? Prin ce este mai frumos un cuvânt decât altul? Cum putem valoriza cuvintele?

Cuvintele sunt goale sau pline de sens după cum le încărcăm noi oamenii. Nu știu dacă greșesc sau nu dar îmi vine acum următoarea idee, că pentru creștini nici componenta estetica (frumusețea), nici cea morala (bunătatea) nu sunt relevante în viața lor, ci altceva. La ce mă refer? Un cuvânt frumos nu este bun decât dacă tămăduiește. Suntem înconjurați azi de atâtea cuvinte frumoase, dar care nu au putere pentru că noi cei care le folosim suntem încă bolnavi și nu putem tămădui. La ce bun o poveste frumoasă dacă rămân înlăuntrul stricăciunii, al bolii și al morții? Altfel însă lucrează Domnul: Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Deci avem nevoie de asemenea cuvinte care să ne tămăduiască, vindecătoare.

Cuvintele sfinților au un caracter terapeutic pentru că vin dintr-o inimă care a fost înainte preschimbată. Nu sunt cuvinte raţionale, ci terapeutice. Dar știm că doar isihaştii, cei care au darul deosebirii duhurilor, pot avea cuvinte curate. Un asemenea cuvânt, după cum am citit sau auzit, avea Sfântul Paisie Aghioritul și Cuviosul Sofronie de la Essex.

Cum v-aţi ales cuvintele asupra cărora v-aţi oprit în carte? Sunt şi alte cuvinte care au dispărut, cum ar fi cuvântul halcă de la halcă de carne, de exemplu.

Nu mi-a fost ușor. DIn noianul de zeci de mii de cuvinte ale limbii române a trebuit să aleg. Am făcut o listă lungă apoi o listă scurtă pentru ca la final să aleg 12, așa ca 12 misionari. Pentru că este o carte pentru copii, am ales și cuvinte din registrul acesta mai șugubăț, ca să îi atrag, cum ar fi cuvinte ca gogoman, snoavă, a se astămpăra, nărav sau a cotrobăi, dar am încercat să le arăt că și ele își au seriozitatea lor în funcție de cum ne folosim de ele. Dacă veți citi cartea veți vedea. Acestea le-am presărat printre cuvinte cu o mai mare greutate dacă se poate zice așa: făgăduință, menire, tămăduire, tihnă, cutezător, a făuri și tâlc.Le-am spus în carte copiilor că rostul acestor cuvinte a fost acela de a îi inspira să caute și să salveze și ei la rândul lor alte cuvinte și chiar să înființeze în școlile lor Cluburi ale Cuvintelor Dispărute. Am încercat să îi atrag spre ideea aceasta că putem trăi o viață plină de aventură alături de cuvinte.

În carte am văzut că fiecărei litere îi este asociat un lucru sau o stare de spirit, care este gândul care a stat la originea acestei îmbinări între lucruri, litere şi cuvinte?

Pentru a reface țesutul afectat al limbajului am încercat să mă folosesc de un binom pe baza căruia se realizează învățarea limbajului în primii ani ai copilăriei. Copilul foarte mic face o asociere între ceea ce vede și cuvântul rostit. Spre exemplu el are experiența mamei, al sânului ei cald care îl hrănește și apoi aude un cuvânt, mama. Ușor ușor aceste două elemente se leagă, între ele se stabilește o punte, între experiența mamei și cuvântul mama. Într-o stare sănătoasă de creștere aceasta trebuie să fie o punte de nezdruncinat care are ca semnificație primară, ca sens, dragostea. În momentul în care am sesizat însă că s-a fisurat această legătură între cuvânt și sensul său, refacerea legăturii se poate face numai prin reluarea drumului inițial al acestui tandem dintre imagine și cuvânt. Adică pe pagina din dreapta avem cuvântul scris prin litere care fiecare în sine spune o poveste despre întregul cuvânt, iar în partea din stânga este propunerea mea de poveste despre cuvântul respectiv, care să îl facă să înțeleagă cuvântul și să îl inspire mai departe pe copil să plece în călătoria descoperii altor experiențe tămăduitoare alături de cuvântul propus. Este un exercițiu prin care el este îndemnat să facă așișderea cu orice alt cuvânt pe care simte că ar putea să îl salveze prin folosire.

Care credeţi că este cea mai bună modalitate de a-i învăţa pe copii limba, ai introduce în universul cuvintelor?

Să pornească motorul acesta al inspirației, pentru a găsi cuvintele potrivite care să ne ajute să stabilim punți în noi înșine, între noi și aproapele și cu Dumnezeu mai ales. Consider că poate cea mai mare durere a omului de azi este incapacitatea de a comunica, de a împărtăși înțelesuri, sensuri adevărate, personale cu celălalt. Iar maximul acestei dureri este atunci când omul nu mai poate dialoga cu Dumnezeu pentru că a pierdut obișnuința acestei vorbiri. Ce muțenie dureroasă să vrei să te rogi, să te uiți în inima ta și să nu vezi nici un cuvânt viu acolo pentru că te-ai secătuit cu alte dialoguri, te-ai împrăștiat cu vorbe goale și nu mai poți auzi glasul lui Dumnezeu. Trebuie însă să cauți să te întorci cumva din acest drum trist, să încerci să îngaimi ceva, să articulezi ceva deslușit. Nu vei reuși din prima și nici din a doua. De fapt nu vei reuși niciodată singur. Într-o zi însă vei găsi niște cuvinte prăfuite, gata să dispară, pe care alții înaintea ta ți le-au lăsat în cale, proorocește văzându-ți muțenia. Sunt cuvintele sfinților, celor ce-au grăit cu Domnul. Psaltirea, cărțile de rugăciuni, slujbele Bisericii și mai ales strigătul abia șoptit al Rugăciunii. Începi a le repeta și tu, la început cumva mecanic, dar ele vor fora în inima ta ca un burghiu până vor ajunge în adâncul inimii, iar de aici se va revărsa Harul primit la botez care te va inunda în întregime. Așa mărturisesc Sfinții ca se întâmplă lucrurile. Calea este lungă, dar necesară.

Celălalt a devenit un iad pentru noi fiindcă am pierdut sensul împărtășirii, am pierdut uneltele de înțelegere, același sens al cuvintelor, și așa nu mai reușim să ne împărtășim unii de alții. Și una din cauze, poate cea mai importantă, este aceea că pe nesimțite, din diverse cauze, unealta cu care stabileam aceste punți s-a uzat. E vorba despre folosirea cuvintelor. Binenețeles că ne putem împărtăși unii de alții, fără cuvinte, sau prin cuvinte tăcute, sau prin tăcere, dar dispariția cuvintelor care au putere de împărtășire, este un simptom care pune un diagnostic: pierdem capacitatea de a intra în legătură. Pierdem sensul. Și fără sens, nimic nu are sens. Cum putem salva această situație? Simplu, hai să începem să reparăm aceste unelte minunate, aceste bărcuțe care sunt cuvintele. Să le recondiționăm, să redevenim atenți la ce se întâmplă cu poveștile noastre, să intrăm într-o mișcare de rezistență împotriva sărăcirii vieții noastre. Nu putem face foarte mult, dar ceva putem face.

De foarte multe ori nu ne găsim cuvintele sau ne interpretăm greșit cuvintele și ajungem să nu ne mai înțelegem și atunci viața noastră comunicativă devină un chin. Un chin groaznic, eu am spus ceva, tu nu ai înțeles, nu ai înțeles. Nu ai înțeles. N-ai înțeles…dar dintr-o dată am găsit!, am găsit un tâlc, am reușit să-ți spun o poveste care să aibă sens și pentru mine și pentru tine. Să te inspir să îți găsești cuvintele cele mai bune, cele mai potrivite, ca inexprimabilul din tine, trăirea ta de-o secundă, preț de-un fulg, de-un fulger, să își găsească expresia prin cuvânt. Așadar toți trebuie să fim niște mici poeți între noi, pentru a putea să ne înțelegem. Pe noi înșine și unii cu alții. Niște glăsuitori de cuvinte care să aibă sens pentru tine.

În ce credeți că constă o bună educație a copiilor din punctul de vedere al limbii, al limbajului?

Esența unei bune educații este împărtășirea acelorași valori. Sunt părinți care se plâng că mai reușesc să comunice cu copiii lor, dar oare în aceste cazuri mai există o cultură comună care să facă comunicarea o plăcere? Adică la nivelul limbajului și al bagajului cultural noi mai suntem compatibili cu copiii noștri? În mare parte nu. Fiindcă între timp, noi am fost absenți din jurul lor și altcineva i-a hrănit cu înțelesuri. Și în general acest altcineva este imposibil de controlat pentru că el a invadat spațiul nostru intim prin tehnologie.

Nu putem însă ajunge la acest lucru dacă spațiul în care comunicăm nu mai funcționează. Gândiți-vă spre exemplu dacă din secunda aceasta undele sonore ar înceta să mai funcționeze corect, așa cum funcționează ele acum ca să ne putem auzi și înțelege unii cu alții. Din clipa aceea a încetat orice transmitere, orice comunicare între noi. Și ceea ce e mai grav, încetează și împărtășirea noastră sufletească. Aceasta este o parte a alienării pe care o trăim astăzi.

Și atunci trebuie să reparăm această fisură, această erodare a legăturii.

Dacă vom înceta de a mai avea aceleași cuvinte ca și copiii noștrii și aceleași sensuri, într-o bună zi, și asta se întâmplă deja, această legătură între noi se va stinge. Este simplu. Binențeles nu este vorba numai de cuvinte, ci de tot ce înseamnă împărtășirea noastră prin cuvânt, ieșirea noastră în afara noastră, relatările pe care le facem zilnic, poveștile, sensul pe care îl dăm experienței noastre imediate, bucuriei, suferinței dar care fundamental se sprijină pe cuvânt și pe sensul pe care îl dăm vieții prin el.

Interviul a apărut în revista Familia Ortodoxă în 2017.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s