Povestitorul (cel ce dă sens întâmplărilor)

Începuturile poveștilor

Povestitorul își trage rădăcinile din negura timpurilor. Dar zic unii că poveștile au apărut mai târziu decât omul, atunci când oamenii au descoperit focul și în loc să mai umble răzleți prin noapte, au început să se strângă în fiecare seara cete-cete în jurul luminii sale pâlpâitoare. Și ce să facă altceva mai bun în afară de a frige o bucată de carne în țepușă, decât să povestească peripețiile de la vânătoarea de peste zi. Dar dacă povestea s-a plămădit și ea în aceeași zi cu ivirea omului pe Pământ? Nu pot să mi-l imaginez pe om ca pe o broască, rătăcind oac-oac! fără povestea sa.

Multă vreme n-au existat povești scrise fiindcă scrisul nu se inventase încă. Dar povești erau cu duiumul, doar că erau spuse prin viu grai. În vreme de iarnă și în ceas de seară mai ales oamenii se adunau în jurul sobei ca să asculte pe cei mai isteți care aveau limba dezlegată și ținere de minte. Lemnele trosneau în vâlvătaie iar ei depănau istorii vechi cu multă poftă, adăugând și ei altele noi.

Povestirile curgeau astfel din tată în fiu și din mamă în fiică ca un fluviu ce ducea mai departe viața cu toate faptelor și visele oamenilor. Ascultând curgerea acestui fluviu aflăm de unde se trag popoarele și care este povestea lor, cine le-au fost conducătorii și rodul cărei istorii sunt. Fiecare popor, dar și fiecare dintre noi suntem rodul unei povești, al unei istorii. De aceea este foarte important să le cunoaștem și să știm să le povestim cu pricepere. La fel ca și râurile, niciun om de pe pământ nu este pentru că este, ci pentru că vine de undeva.

Primii povestitori

Primul povestitor cunoscut și poate cel mai faimos din istoria lumii a fost Homer, poetul orb grec, despre care se zice că a scris Iliada și Odissea. El recita auditoriului aceste poeme foarte lungi despre lupte și călătorii pe de rost. Dar de ce aveau rimă aceste povești, ca o poezie? Pentru că așa erau mai ușor de reținut, dar și pentru încânta urechea celui ce o auzea. O altă povestitoare faimoasă a fost Sheherezada, soția sultanului. Ea a trebuit să inventeze noapte de noapte 1001 de povești care mai de care mai captivante ca să-și scape zilele de pedeapsa soțului ei. Iar la noi în țară, îi avem pe Păcală și pe Tândală, doi țărani mucaliți care făceau din orice întâmplare o poveste amuzantă și plină de tâlc. Dar cel mai cunoscut povestitor al românilor este Ion Creangă, cel de la care avem o atât de captivantă descriere a copilăriei. Fiecare popor își are deci povestitorii săi și fiecare povestitor descrie o lume aparte diferită de lumea altuia.

Poveștile sunt de multe feluri. Unele sunt basme imaginate, altele legende cu un sâmbure de adevăr care încearcă să explice originea unor denumiri, lucruri sau fenomene. Spre exemplu, dintr-o legendă aflăm că numele Moldovei ar putea veni de la viteaza cățelușă a lui Dragoș-Vodă, pe care o chema Molda. Unele povești relatează istoria războaielor sau faptele de vitejie ale unor personaje mărețe sau a chiar a unor oameni de rând din zilele noastre, iar altele pur și simplu spun într-o propoziție totul: „Unde dragoste nu e, nimic nu e!”

Cuvântul, povestea și sensul

Dar povestirile nu se limitează doar la acestea, ci poveste este orice vorbire care are un sens. Fiindcă fără sens nu există poveste. De exemplu, litera o nu are un sens în sine. Nu este o poveste, este o literă singură, ca un om lipsit de gânduri aflat într-un deșert fără nimeni, fără să poată vorbi cu cineva. El nu are nici un sens. E o tăcere fără margini. Dar e deajuns să îi adăugăm un m, și atunci devine un cuvânt plin de sens: om. E o poveste scurtă, formată din două litere doar, dar prin care o lume întreagă prinde viață. Om. Adică am gânduri, am sentimente, văd mișcarea norilor pe cer, pot plânge și pot zâmbi, mă mișc, am viață. Aud sau simt undeva înăuntrul meu, în piept, ceva ca o făptură mică care se mișcă fără încetare, bate ritmat ca o aripă. Am inimă, sunt om. Nu sunt piatră, nu sunt animal, sunt făptura numită Om. A fost deajuns deci ca să legăm două elemente fără viață care împreună au făcut sens și au născut cea mai profundă poveste: Omul.

Poveștile au însă nevoie de povestitori, ele nu se spun de la sine. Povestitorul este deci cel care privește întâmplările ce se petrec în afara sau înlăuntrul său și le dă sens. Să începem deci.

Dar chiar există meseria de povestitor profesionist?

De bună seamă că există, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Dar nici eu nu știam că există până într-o zi când am văzut un afiș care anunța că șapte povestitori din întreaga lume urmau să vină în țara noastră spre a le povesti copiilor români poveștile din țările lor. Aveau experiență de zeci de ani de de povestit și se pare că erau celebri în întreaga lume. Așa că pe loc m-am hotărât să merg și eu la acest eveniment sau workshop și nu mi-a părut rău, fiindcă am văzut că prin intermediul poveștilor poți să cunoști un om și țara lui. Meseria de povestitor profesionist seamăna cu aceea de actor de la teatrele de copii, doar că piesa este povestită de un singur om. Cel mai mult mi-a plăcut povestioara simplă a povestitorului din Africa, despre un copac în care rădăcina, trunchiul, crengile, frunzele și fructele învață că fiecare depinde de celelalte, că nu pot trăi unele fără altele. Că invidia e păguboasă pentru toți fiindcă roade pe dinăuntru și usucă întreg copacul. Când părțile copacului au priceput acest tâlc, atunci toate s-au vindecat, iar copacul întreg a putut crește sănătos și a rodit însutit.

Povestitorii care scriu, oamenii de litere

Multă vreme oamenii țineau minte poveștile și le transmiteau doar prin viu grai, însă într-o zi a apărut o idee nouă. O idee năstrușnică: „-Acum că a trecut atâta vreme de la începutul lumii, uite că întâmplările noastre din trecut se tot adună și noi le cam uităm. Cum am putea să ne izbăvim de această molimă care este uitarea? Deja am pierdut prin cotloanele timpului multe din poveștile strămoșilor noștri. Trebuie să facem ceva de urgență până nu molima nu va cuprinde întreaga planetă! Ce-ar fi dacă am inventa niște semne pentru fiecare sunet pe care să le scrijelim pe pietre sau pe niște piei de animale și să le adunăm așa unele după altele formând cuvinte? Apoi am pune mai multe cuvinte cap la cap și am însemna în felul acesta orice am dori să nu uităm. Am putea nota astfel toate istoriile noastre pe aceste piei și atunci oricine le va putea „auzi” cu ochii. Am putea numi lucrul acesta „a citi”. Ideea a fost bună și așa au apărut tăblițele de lut, papirusurile, pergamentele, iar mai apoi cărțile pe hârtie și chiar tabletele de azi. Iar povestitori care își scriu poveștile se numesc scriitori sau oameni de litere. Probabil că este ceea ce fac și eu acum. Oare?

Istoricul

Pe lângă meseria profesionistă de actor-povestitor, au apărut deci și alte meserii care se ocupă tot cu făurirea de povestiri, de găsire de tâlcuri în întâmplări. Spre exemplu, istoricul, este omul care citește trecutul din documente vechi și îl interpretează, îi dă un sens. Din amestecul de miliarde de fapt zilnice, selectează doar pe cele mai importante care s-au petrecut și scrie o istorie interesantă. Spre exemplu, la 1 decembrie 1918, mai multe țări românești s-au unit și au constituit un singur stat mai mare, România. Sensul pe care istoricii români l-au dat acestui eveniment este că el a reprezentat împlinirea unui vis. Visul românilor de pretutindeni de a avea o singură țară, de a trăi toți ca într-un singur trup, uniți și fără dezbinări. De aceea istoricii i-au dat numele de Marea Unire de la 1918. Se împlinesc anul acesta 100 de ani de atunci și iată că încă mai căutăm să împlinim acest vis, pentru că nu este atât de simplu să trăiești în unitate. Vedem acum că tâlcurile poveștilor au legătură între ele: Marea Unire are legătură cu povestea de mai sus, a copacului. Tâlcul lor comun este că toți oamenii vor să trăiască împreună cu alții, și vor să știe că gândurile, poveștile și visele lor nu sunt doar ale lor, ci sunt ale mai multora. Oamenii nu vor să trăiască singuri. Acesta este un tâlc adânc. Gândește-te, de pildă, câte din lucrurile pe care le faci, le gândești sau le vorbești de-a lungul unei zile, nu le faci pentru că simți nevoia de a le împărtăși și altora. Pentru că nu vrei să trăiești singur, atunci făurești o poveste. Apoi cauți un ascultător căruia să i-o spui. Unii îl găsesc pe FaceBook, dar mie îmi place cel mai tare să mă văd de-adevăratelea cu prietenii mei la un ceai, face to face, și să le povestesc istoria zilei de ieri. Apoi să găsim tâlcul împreună.

Jurnalistul

Jurnalistul este povestitorul profesionist al zilelor noastre. El relatează în ziare pentru ceilalți ce se petrece în fiecare zi. Poveștile lui sunt despre evenimente adevărate, care se petrec în prezent, spre exemplu are loc o spargere la o bancă pe timp de furtună, atunci când se întrerupsese curentul electric în tot orașul. Adună date și informații, le pune cap la cap, face descrierea evenimentului și apoi dă un sens întregii tărășenii. A fost o întâmplare faptul că spărgătorii au planificat spargerea chiar în mijlocul unei vijelii sau o așteptau demult ca să își poată pune în aplicare planul sau a fost o întreagă conspirație în care vijelia a fost provocată cu niște aparate speciale? Se aseamănă deci jurnalistul cu un detectiv care anchetează un caz în care hoțul este chiar răspunsul la întrebarea: „Ce sens are această întâmplare?”

Din nefericire, de multe ori, povestirile jurnaliștilor sunt sumbre sau caută scandal cu orice preț, numai ca să atragă atenția. Probabil că ați văzut cu toții la televizor. Unii oameni, tocmai din acest motiv, au trimis televizorul la culcare. L-au închis adică și nu îl folosesc niciodată. Dar fi mai bine pentru țară ca jurnaliștii să caute întâmplări cu sens care să inspire cetățenii și să le modeleze gândurile spre bine, spre acțiuni altruiste și creative. Dacă îți place să povestești și să găsești tâlcuri în evenimente, dar mai ales dacă vrei să schimbi ceva în bine în țara ta poate că ar trebui să îți alegi această meserie și să o practici cu insuflare.

Povești ascunse

Ei, și acum să ne apropiem de miezul poveștii noastre.

Să vă spun un secret: Toți oamenii sunt povestitori, dar nevăzuți; lucrează în ascuns, fiindcă toți povestesc povești în capul lor, doar că unii le spun și altora, pe când alții le păstrează doar în ascunzișurile minții lor. Acestea sunt scurte povestiri despre noi înșine, gândurile adică. De ce există aceste povestiri în noi? Fiindcă este acolo un motor care le produce. Da, există o astfel de mașinărie de spus povești în mintea noastră. Dacă te-ai oprit vreodată și ai încercat să observi ce gânduri îți trec prin cap, cred că ai înmărmurit și ai văzut că mintea nu poate să stea nici o clipă locului, ci se tot mișcă. Nu o poți controla decât cu greu. Bine însă ar fi să încerci să o faci. Ia să încerci odată măcar, ca un observator dintr-un turn să vezi ce călăreți se ivesc la orizont din pustiu, adică ce gânduri îți vin. Iar dacă ești mai îndemânatic pe cele care ar putea să îți amenințe castelul cutează de le alungă. Vom vedea atunci cât de viteaz ești.

În plus, mintea are o viteză colosală, depășește cu mult pe cea a luminii. Turuie în continuu, vrute și nevrute. Dacă vrei să-i oprești gândurile e ca și cum ai vrea să oprești vântul. Dar cum se poate petrece oare această ispravă a ei?

Poveștile și timpul

Păi noi oamenii, față de lucruri și de animale, simțim ceva ce ele nu simt. Vedem că lucrurile se tot mișcă și se schimbă, mai încet sau mai repede, și înțelegem astfel că parcă ceva trece. Trece peste ele, dar cumva trece și prin ele. Acest ceva care se mișcă și care ni se pare că trece este TIMPUL. Și dacă simțim timpul, adică un trecut, un prezent și un viitor, atunci înseamnă că mintea noastră a făcut deja din această desfășurare o poveste. Simțim nevoia să povestim ca pe un film. Ne doare și am vrea să nu se piardă, să nu treacă fără urmă, și de aceea dorim să încremenim trecerea ei în ceva care să nu se mai schimbe. Aceasta este povestea. În orice narațiune cineva sau ceva a început, apoi a sosit în prezent, va continua în viitor, dar la un moment dat se va termina cumva. Și așa făurim un gând, adică o poveste foarte scurtă cu un sens anume. Mai multe gânduri adunate compun o narațiune mai complicată, despre noi înșine sau despre lumea înconjurătoare și oamenii din ea. Și fiecare purtăm în noi, ca pe un miez poveștile acestea. Ele suntem noi, credința noastră. Uneori se numește concepție despre viață, alteori conștiință, alții i-au spus mentalitate sau cultură. Deci povestea este încercarea noastră de a imortaliza, ca într-o fotografie timpul, adică schimbarea și trecerea necontenită a tot ce există. E interesant, nu? Nu e așa că îți vine să povestești ceva chiar acum? Clanc!

Două feluri de povești

Toate bune și frumoase dar pe lângă poveștile văzute și nevăzute, mai avem o împărțire, foooarte importantă, între poveștile sănătoase și poveștile care fac rău, care ne îmbolnăvesc. Pe primele le-a putea numi bio sau naturale, cum este de exemplu cel mai frumos gând pe care îl poate avea un om: „Simt întreaga lume ca pe un dar. Mulțumesc și vreau să fiu și eu un mic dar pentru ea!” Pe cele din a doua categorie le-am putea numi povești virusate. Ca un microb care intră în tine și faci febră. Acesta intră în motorașul de gânduri și îl strică. De pildă, cea mai cunoscută poveste stricată de scurt metraj este aceea care spune așa în capul omului: „-Nimeni nu mă înțelege, nimeni nu mă iubește!” sau „Sunt urâtă!” sau „Sunt cel mai tare din parcare!” sau ”Numai tu ești de vină pentru toate câte mi s-au întâmplat!”

Pe măsură ce crești și motorul adună astfel de gânduri povestea crește și ea și din câteva gânduri devine o poveste lungă care se numește istoria vieții. Dar în funcție de ce povestioare ai ales să îți povestești în cap, sănătoase sau stricate, și marea istorie a vieții tale se va colora în culori întunecate sau luminoase.

Dar ce te faci atunci când motorul s-a stricat și scoate numai povești greșite. Ești trist, ești mâhnit, oftezi.Pur și simplu nu mai ai chef de nimic, ești mereu pus pe harță și gata de a face reproșuri pentru orice nimic. Atunci trebuie să vină un doctor care să te ajute. Aici vroiam să ajung, la acest tămăduitor, care numește doctorul de povești stricate sau ceasornicarul poveștilor cum i se mai spune. El vine, asemeni Micului Prinț și te ajută să îți repari povestea stricată și să faci ca motorul să funcționeze din nou corect. Un astfel de om este neprețuit. Merită orice efort și oricât de lungă și ostenitoare ar fi călătoria, merită s-o faci ca să îl găsești. Ceasornicarul trebuie să fie însă foarte priceput, ca să nu le strice mai rău.

Ca să înțelegi mai bine, există în școală o profesoară care predă o materie neobișnuită, care se numește ora de consiliere. Ea ar trebui să fie exact ceasornicarul de care am vorbit. Atunci când unul dintre copii are probleme cu poveștile, Doamna sau Domnul de consiliere ar trebui să știe să repare poveștile încâlcite. Să ajute să regăsească sensurile sănătoase ale poveștilor. Este însă o meserie foarte grea, o artă în toată regula cuvântului, care nu se poate practica fără multă știință și…mai trebuie ceva: iubire, iubire adevărată.

Ceasornicarul de povești

Eu am auzit de un astfel de ceasornicar. El iubea mult de tot pe povestitorii care veneau la el cu poveștile lor stricate. Se spune că a fost cel mai mare reparator de povești din secolul trecut.

El nu știa lucrul acesta și nici nu îl interesa fiindcă era foarte modest. Îl chema Părintele Paisie, a trăit în Grecia și după cum vă dați probabil seama nu era doar un bunicuț foarte simpatic.Veneau la el oameni din toată lumea, împovărați de povești încâlcite, intrau în căsuța lui îngândurați și copleșiți de gânduri întunecate, iar părintele le repara pe loc. Avea acest dar rar de a schimba printr-un contragând gândurile greșite ale oamenilor. Dintr-o poveste care atârna de gâtul purtătorului ca o piatră de moară, făcea un balon cu aer cald care îl purta în zbor până la nori. Cum putea face asta? Păi avea Părintele Paisie un mare secret. O să vi-l spun și vouă. El putea să vadă motorul de sub capotă ca să îl repare. Mulți așa-ziși ceasornicari de povești nu văd omul decât din afară, nu văd motorul. Însă el primise acest dar dumnezeiesc de a vedea în sufletul fiecărui om motorașul și ce defecțiune avea. De aceea le putea repara. Singurul lucru necesar, era să mergi totuși cu mașina stricată până la el, la service. Dar de unde avea el această putere veți afla din povestea de mai jos:

Povestitorul cel adevărat

A fost odată că niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar fi povesti. Așadar a fost odată un… povestitor. Cât era ziulica de lungă el nu făcea nimic altceva decât să stea la pândă, printre oameni, ca să prindă din văzduh o întâmplare omenească. Era maestru, o urmărea cu atenție, o săgeta în zbor, o aducea jos pe pământ, o jumulea de pene, o curăța bine și o punea la fiert. Apoi o băga la cuptor. O asezona cu verdețuri și sare marină, iar carnea ei aburindă o stropea cu vin sec, ca să își îmbete ascultătorii. Și chiar în toiul mesei, când erau mai îmbătați și mai prinși în ițele povestirii sale, atunci le aplica lovitura de grație.

Printr-un cuvânt, ca printr-un ac fin și abia simțit, le administra doctoria care pătrundea adânc în inimă, acolo unde nici un bisturiu nu poate intra fără să omoare. Acul său abia dacă gâdila nițel. El cunoștea că oamenii aveau nevoie de vindecare. Ei erau întristați de poveștile lor omenești care nu aveau happy-end fiindcă sfârșeau toate prin moartea personajelor. Poveștile lor se sfârșeau deci nu aveau niciun rost. Ce rost ar putea avea o poveste care se termină? Adevărata poveste nu se termină niciodată. Eu așa simt și nimeni nu mă poate convinge de contrariul. Medicamentul său însă era foarte puternic și putea să învingă moartea. Îi vaccina deci pe prietenii săi cu o substanță necunoscută pe Pământ și nicăieri în Univers. Prin acel cuvânt le injecta o doză de ceva care îi făcea să nu mai moară niciodată. Ce era oare această substanță? Sunt sigur că era chiar sensul vieții lor. Iar ei cădeau în brațele lui îndrăgostiți de sensul pe care îl primeau. Da ai citit bine, îndrăgostiți. Chiar mai mult decât un copil care își iubește mama. Mult mai mult. Și care era acest sens fără seamăn? M-am tot gândit, am cercetat și cred că am găsit: Era el însuși, Cuvântul. Se dădea pe el însuși prin iubire. El era Cuvântul deplin. Era povestea însăși. Era frumusețea, bunătatea, era totul. Începutul și sfârșitul. Adică nesfârșitul.

Vreme de câțiva ani a stat printre oameni, s-a plimbat împreună cu ei și le-a spus povești. Dar de ce le spunea el povești? Ca să îi amuze și atât? Nu, desigur. El își iubea mult prietenii, ca nimeni altul pe lume și de aceea le vedea sufletele și știa de ce suferea fiecare. Că nu suntem mereu bucuroși, nu? Și atunci îi privea și ca un doctor care are o radiografie în mână, îi vindeca prin cuvintele sale pe dată de orișice boală ar suferi: de mâhnire, de necaz, de nerăbdare, de iuțime ori tristețe, de invidie sau lăcomie, de răutate ascunsă, de puținătatea sufletului, de poftă necurată, de limbă ascuțită ce taie până la os, de lene și prostie, de îngâmfare ce-i se mai spune și părere de sine prea mare.

Se plimbau pe marginea lacurilor, pe malurile râurilor, prin munți, pe drumuri prăfuite de țară și prin orașe aglomerate și le spunea povești. Ei îl urmau cu gurile căscate, poveștile sale îi cuceriseră. Erau istorii din cele mai suprinzătoare. Mie mi-a plăcut cel mai mult una despre un fiu care a risipit averea moștenită de la tatăl său într-o țară străină și s-a trezit apoi acolo departe, tare singur și atunci l-a podidit plânsul și dorul de casă și s-a gândit că mai bine era la tata acasă și s-a gândit să se întoarcă orice ar fi, chiar dacă tatăl său poate nici nu îl va mai recunoaște de atâta amar de vreme. Tatăl său însă îl aștepta cu dor din ziua în care plecase și de cum l-a văzut de departe s-a grăbit să îi vină în întâmpinare. Nu i-a făcut niciun reproș. Dimpotrivă a dat și o mare petrecere în cinstea lui. Nu-i așa că-i minunat?

Sau o alta poveste despre un sărac pe nume Lazăr care stătea și cerșea la poarta unui om bogat care însă nu îl lua în seamă și Lazăr a murit într-o zi așa nevăzut de nimeni, dar apoi s-a întâmplat ceva cu totul neașteptat sau despre o femeie care pierduse un bănuț și l-a căutat peste tot, sau despre un semănător care semăna tot soiul de semințe și multe multe alte povești.

Acesta este povestitorul cel adevărat, cel care aruncă o lumină nouă asupra poveștilor omenești și le știe tâlcul. Și nu doar că era pe vremea lui, dar el încă se mai plimbă printre oameni și îi săgetează în inimă cu cuvântul acela fin. Și mulți oameni se luminează la față când află sensul vieții lor și devin prietenii săi.

El însă vrea să descoperim singuri sensul, nu îi place să ni-l bage pe gât, fiindcă se comportă ca un prinț. Nu trage cu săgeata sa decât dacă vede o mică deschizătură în inima noastră prin care să poată intra. E deajuns o fantă foarte îngustă, da, dar fără ea nu poate intra în vorbă cu noi. Și vrea ca și noi să fim la fel de nobilli cu ceilalți. Să nu încercăm să ne convingem cu insistență unii pe alții de sensul pe care îl vede fiecare în poveștile din jur. Din păcate însă mai avem mult până acolo, până când nu vom mai auzi cuvinte fără rost spuse către cei care ne înconjoară.

Povestitorul cel adevărat deși cunoaște toate tâlcurile, ne lasă și ne îndeamnă să descoperim noi înșine tâlcul poveștilor noastre. Ne dă doar mici sugestii.

Pe prietenii săi prin ele le curăța rănile sufletului. Dar de fiecare dată, după ce le spunea povestea, aștepta de la ei să vadă dacă au înțeles-o și de obicei ei nu o înțelegeau. Și atunci pentru a nu știu câta oară El trebuia să le-o tâlcuiască din nou fiindcă ei erau tare nepricepuți. Ca niște nevăzători.

Dar încet-încet inima lor s-a curățit și au devenit ei înșiși povestitori pentru alții. Puteau de acum curăța ei înșiși inimile altora de orice rău și suferință prin cuvinte pline de tâlc pe care le învățaseră de la povestitorul cel adevărat. Și uite așa, a ajuns până la noi această artă a ceasornicarului de povești, a povestitorului care umple lumea de sens. Încă ceva, chiar dacă am învățat să vedem sensul cel adevărat al întâmplărilor totuși mereu vom avea nevoie de marele povestitor ca să ne inspire. E deajuns să îl rugăm în șoaptă, iar el va trimite în inima noastră acul său fin, adică cuvântul, cu substanța lui cea tămăduitoare.

Meseria de povestitor s-a transmis din om în om de-a lungul vremii până la noi, din primii săi prieteni, în prietenii ce-au urmat și a ajuns și la Părintele Paisie. Dacă îi vei citi povestea vieții sale vei vedea frumusețea ei și poate că vei lua și tu din darul de a vedea ce se ascunde sub capotă și de a repara poveștile stricate ale oamenilor. Atunci vei privi cerul și ți se va părea senin și proaspăt, și poate că și pământul ți se părea ca nou. Nou-nouț.

M-aș bucura mult ca într-o zi să vă întâlniți și voi cu el, să aveți o întâlnire ca de la povestitor la povestitor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s