Experiența diagnosticului în cancer – partea 1

Am scris sub forma unui scrisori către revista „Familia Ortodoxă” acest articol. Va fi în 3 părți, prima acum în iulie. Cea mai mare parte din această primă parte, îl public și aici.

Cancerul ‒ și boala, în general

Fiecare om are propriul său sistem de valori și va da un răspuns personal în fața bolii, dar cred că ne putem ajuta unii pe alții, împărtășindu-ne povestea. Deja este o situație comună în care fiecare dintre noi are în familie sau în anturajul său câteva persoane bolnave de această maladie. De aceea, cred că, în aceste timpuri, se impune ca fiecare să aibă o minimă pregătire pentru a face față unui diagnostic de acest tip, pentru el însuși sau pentru un apropiat. În trecut erau războaie, robie, foamete, băieții erau luați ieniceri iar fetele, răpite, era mortalitatea infantilă sau a mamelor la naștere, molime virale care devastau în scurt timp țări întregi, incendii, tâlhari la drumul mare, spânzurători și tras în țeapă, invazii ale feluritelor hoarde de oameni sau dăunători. Iar, în vremurile mai din urmă, mulți au cunoscut tortura și chinuri groaznice în pușcăriile comuniste.

Viața dintotdeauna a fost cu adevărat anevoioasă și trebuia să fii mereu pregătit pentru a-i face față. Molitvelnicul Bisericii, cu toate situațiile pentru care ne putem ruga, stă mărturie. Astăzi e adevărat că avem mult confort și bunăstare, însă suntem teribil de stresați și ne lipsește timpul. Și, pentru că ideea din ultimii 70 de ani a unui „rai pe pământ” este o înșelătoare utopie, trebuia să fie ceva serios cu care să ne luptăm, așa că au fost îngăduite răspândirea de boli noi, care nu mai atacă omul din afară, cum erau odinioară ciuma, malaria, lepra și celelalte, ci atacă pe dinăuntru, cum sunt diabetul, depresiile, cancerul sau bolile autoimune. Lucrurile nu s-au schimbat din temelii, așa că nu trebuie să pierdem conștiința unei lupte, amăgindu-ne cu progresul, fie el economic sau tehnologic. În esență, tot durerea și plăcerea ne determină viața de zi cu zi,din nefericire.

Boala ca ocazie de a da sens vieții

Am observat că foarte mulți oameni în România trăiesc o muțenie lăuntrică păguboasă. Trec prin situații cumplit de dificile sau întreaga lor viață o resimt ca pe-o povară, dar nu știu ce li se întâmplă, nu conștientizează depresia în care s-au scufundat. A devenit adesea un martiriu chiar și pentru un om sănătos, fără probleme majore, să treacă zilnic printre ceilalți neatins de această tristețe fără rost.

Cred că una dintre cauze este și faptul că oamenii au uitat să-și povestească în mod coerent amarul, preschimbându-l pentru a-l face mai ușor de purtat, mai digerabil. Am întâlnit tot mai rar vechea scăpare salvatoare a lui „a face haz de necaz”. Am impresia că odinioară oamenii găseau o ieșire în mod natural în balade, în doine, în proverbe, în bocete. Astăzi însă, dacă omul nu are o înzestrare naturală pentru a găsi un sens în încercările care îl copleșesc, se închide în sine și cade într-o depresie cumplită, o muțenie și o lipsă de comunicare care îl depersonalizează. Nici nu-și imaginează că și-ar putea explica ceea ce i se petrece, că ar putea da un tâlc suferinței sale și astfel să treacă mai ușor, mai întărit peste cumplitele încercări.

Bineînțeles că mai există și alternativa contrară, dezastruoasă, în care construiești în jurul bolii tale o poveste abominabilă, de învinovățire tragică a tuturor celorlalți ‒ istorie care, în loc să te folosească, mai rău te condamnă. Ca și cum durerea fizică a bolii nu ar fi deajuns, mai pui și paie pe foc, aruncând vina suferinței tale pe lumea din jur, pe toți și pe toate.

Momentul diagnosticului

Eu am fost diagnosticat acum câțiva ani cu una dintre cele mai agresive forme de cancer, în stadiul IV, adică cu metastaze pe organe. A doua zi deja m-am prezentat la prima operație. Aveam niște semne de mai multă vreme și mă așteptam să fie ceva grav, dar, ca orice om, nădăjduiam să nu cadă chiar pe mine reaua întâmplare. Să nu fiu chiar eu cel care trage biletul greșit. Ce mare lucru să scrie pe un buletin de analize „benign” în loc de „malign”?… Dar nu a fost așa. Rezultatul și a doua opinie a biopsiei au spus același lucru. Previziunile erau sumbre, trebuia făcut ceva de urgență. Un alt pacient tocmai murise în trei săptămâni de la un diagnostic similar. Nimeni însă nu e pregătit să moară. Moartea e cel mai nenatural fapt din viața omului. Te agăți de orice, numai să trăiești. Nu-i cred pe cei care spun că nu le este frică de moarte.

În general, diagnosticul de cancer declanșează în jurul omului un haos incredibil. Toată viața se dezarticulează, tot ce-a fost se schimbă într-o clipă. Familia și prietenii, dacă există, se mobilizează și încep lungi căutări și discuții pe tema a ce trebuie făcut, ce trebuie schimbat în stilul de viață, cine sunt vinovații, ce tratamente trebuie luate. Vrei, nu vrei, te vor bulversa. În ziua de azi, inflația informațională devastează mințile oamenilor, rămași fără apărare.

Fie că ești conștient de asta sau nu, trecutul și viitorul se schimbă într-o clipă. Lumea din jur și cea lăuntrică se tulbură. Apar atât de multe alternative, încât degringolada și incertitudinea pot fi mai împovărătoare decât boala însăși. Ce vreau să spun este că eu cred cu tărie că acest haos trebuie pus în ordine, trebuie organizat pentru a putea merge mai departe. Trebuie tăiat din povestirea pe care mintea a început să o deruleze cu agitație tot ceea ce e nefolositor și găsit un sens pozitiv, dătător de nădejde. Deznădejdea este marele păcat al lumii de azi și îmbracă foarte multe forme.

Dacă de îndată ce ai fost diagnosticat te-ai tulburat, atunci în primul rând ia o pauză, un scurt concediu și începe să te gândești serios la viața ta, la tot ceea ce ai trăit și trăiești. Vor veni multe gânduri negre. „Cine va avea grijă de copiii mei? Cine va avea grijă de mama, de tata? Vai de tinerețile mele, de bătrânețile mele, de serviciul și de pensia mea!”. Alungă-le sau ține-le piept. Nu te lăsa influențat de tot ceea ce auzi. Închide „robinetul” din care se revarsă puhoiul de imagini și informații. Oprește-te din alergare. Închide-te câteva ore sau câteva zile într-o cameră. Bine ar fi să începi să te rogi. Simplu, fără multe cuvinte. Ceea ce ignorai și era departe doar a venit mai aproape. Ceea ce amânai nu mai poate fi amânat. Începe și te roagă.

O altă perspectivă asupra diagnosticului

Viața pare că-mi este amenințată în orice clipă. Care e diferența față de anii în care nu eram diagnosticat? Poate doar niște informații în plus. Mulți nu au fost diagnosticați și au murit subit între timp, fie de accidente cerebrale, fie de inimă, fie de accidente de mașină.

Diagnosticul nu este deci nimic altceva decât o ocazie prin care Dumnezeu ne cheamă la pocăință. Diagnosticul a fost pus de mult, de la căderea lui Adam din Rai și l-am moștenit și noi la venirea noastră în lume.

Trebuie să fim conștienți că, în timp ce mâncăm, bem, vorbim sau dormim, în fiecare dintre noi, diagnosticați sau nediagnosticați, se dă o luptă pe viață și pe moarte. Toată viața noastră biologică se manifestă ca o alungare neîncetată a morții din trupul nostru. În timp ce noi zâmbim la cinema sau stăm pe scaunul mașinii, în trupul nostru au loc mișcări fantastice de trupe: miliarde de reacții chimice, prin care un sistem de apărare imunitară luptă cu toată forța pentru viața noastră. Aici ar trebui să fim extrem de recunoscători, pentru că nu facem mai nimic pentru asta.

Sistemul nostru imunitar luptă cu stricăciunea din noi, moștenită la naștere prin ADN de la mama și de la tata, odată cu însăși viața. Spus foarte simplu, în fiecare zi, aproximativ 10.000 de celule canceroase sunt atacate și distruse de paznicii trupului nostru, de către celulele T macrofage. Și în majoritatea dintre noi, vreme îndelungată, până vine bătrânețea și organele încep să cedeze unul câte unul, această luptă împotriva morții din noi e câștigată zi de zi. Este o lucrare de care nu suntem conștienți, fisura stricăciunii din noi este astupată zilnic. Noi o ignorăm, până în ziua în care totul se dă pe față și ești provocat să reacționezi.

Din păcate, în multe cazuri, nu numai că nu suntem mulțumitori pentru această purtare de grijă care se desfășoară clipă de clipă fără participarea noastră, dar, în loc să ajutăm, ne punem împotrivă și ajutăm dușmanul. Prin lipsa de cumpătare în fapte și în gânduri, luptăm de fapt împotriva noastră. Mâncăm și bem mult și prost, lenevim, ne enervăm, ne stresăm ‒ și așa ne aliem cu boala și luptăm împotriva vieții din noi. Sistemul nostru imunitar este atras în alte lupte și își slăbește capacitatea de atenție. Și, într-o zi, o primă celulă malignă scapă vigilenței sale. Acesta este începutul adevărat al bolii. Dar, după câțiva ani, de obicei se dă pe față și diagnosticul…

(va urma)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s